„Am merita să ne ridicați statui”, spunea Gică Hagi, la finele ultimului nostru Mondial de seniori, Franța 1998. România depășise faza grupelor, dar asta era deja prea puțin pentru un public învățat cu succesele pe bandă rulantă, indiferent de competiție, indiferent de adversar, indiferent, mai ales, de infrastructura sportivă din țară. Căpitanul „tricolorilor” avertiza atunci că vor urma ani grei pentru fotbalul românesc.
Preocupați, ca și acum, mai mult de stilistică decât de adevăr, am tratat drept aroganță ieșirea lui Gică Hagi. Ne-am oprit la prima frază și ne-am dezmeticit târziu, abia când, an după an, eșecurile Naționalei mari au început să se adune în decenii. „Știrea” cu Hagi nu era despre statui, era despre viitorul nostru.
*
Azi, în schimb, San Marino e și despre statui, e și despre viitorul nostru. Cochetul „centro storico” al micuței republici, cocoțat semeț, în vârf de deal, e înțesat de statui. În cel mai strâmt „piazalle” găsești măcar un bust al unui personaj demn de istoria mândră a locului. Garibaldi e doar unul dintre ele…
Postată în fața Palatului Public, Statuia Libertății, cu marmura sa albă, de Carrara, strălucind în soare ca o platoșă, domină Piazza della Liberta. Chiar lângă ea, organizatorii din San Marino ai Europeanului au plasat, iconoclast, un „pop-up” colorat reprezentând „statuile” în mărime naturală a doi tineri fotbaliști ce-și dispută o minge. Și galeria de la Cassa di Risparmio, străjuită de un „grande nudo”, te întâmpină cu statuia jucătorilor U21, bustul lui Bartolomeo Borghesi de lângă punctul de belvedere ce dă spre stadionul din Seravalle e și el „luat în marcaj” de doi tineri fotbaliști.
Euro 2019 e parte din istoria micului stat, ne spun organizatorii: asta e ideea. De-acum, e parte și din istoria fotbalului nostru. La 21 de ani de la profeția transformată, parcă, în blestem a lui Gică Hagi, copiii Generației de Aur au parte de statuile de care Popescu, Dumitrescu și Răducioiu, eroii anilor ’90, nu au avut parte. Prin victoria cu 4-1 în fața Croației, Băluță, Man și Pușcaș și-au turnat singuri fundația soclului ce poate înlocui, în numai câteva zile, butaforia veselă din piațetele sanmarineze.
*
E un soi de vinovăție în felul în care am învățat să iubim noua generație de fotbaliști. Punem în ea nu doar surplusul de emoții neconsumate în ultimele decenii, ci și dragul pe care, stângaci, ca niște adolescenți, n-am știut să-l arătăm, la momentul potrivit, generației lui Gică Hagi. Terasa de la Cava dei Balestieri, „fan zone”-ul României, e plin de puști care poartă cu mândrie pe spatele tricoului galben nume ca Ianis, Man sau Pușcaș. „Echipa asta nu e Under21, echipa asta e echipa noastră. Nu mai există tineret și echipa mare, România e generația asta. Creștem cu ea și mergem mai departe cu ea”, îmi spune un tânăr venit tocmai de la Alba Iulia ca să-i vadă la lucru pe băieții noștri.
Porniți majoritatea dinspre Rimini, unde e cartierul general al galeriei românești de la Euro 2019, să dea o tură de centru vechi în San Marino, fanii români se strâng în grupuri ca în jurul unor magneți uriași, pete galbene în decorul sobru al orașului medieval. Îi vezi de la depărtare: nu sunt ultrași de meserie, sunt familii tinere, din țară sau stabilite în Italia, care-și doresc să mai trăiască o dată emoțiile din tinerețe ori care vor să le arate copiilor cât de frumos poate fi când România joacă și câștigă.
Cei mai mulți sunt realiști: „Calculele hârtiei nu ne dau favoriți, dar dacă nu credeam în băieții ăștia, mai băteam atâta amar de kilometri?”, îmi spune un suporter între două vârste. Trage cu sete dintr-o bere și așteaptă emoționat autocarul spre Seravalle. Alertate de numărul mare de suporteri români, autoritățile din San Marino au trimis autocare suplimentare cu destinație directă spre stadion.
*
Cu două ore înainte de meci, primul autocar special e ticsit de români. Se cântă „România, România, ole, ole, ole!”, iar singurii care nu cântă devin imediat suspecți. Sunt trei tineri germani care merg și ei la meci, chitiți să țină cu echipa asta minunată a României despre care au auzit numai lucruri frumoase pe terasele din San Marino. „Amazing!”, spune unul dintre ei, întărind consoanele cu accent german. „N-am mai văzut echipă de tineret așa de iubită”, îmi zice când coborâm din autocar, în timp ce amicii lui cântă în cor cu românii: „Ommenia, Ommenia, ole, ole, ole!”.
La standul oficial de marchendising de la San Marino Stadium, stocul cu tricourile oficial ale echipei României s-a epuizat de mult. Nemții trebuie să se mulțumească cu niște stegulețe primite cadou de la prietenii de bere de la terasele din San Marino. Mai sunt 30 de minute până la meci, iar tensiunea și canicula fac insuportabilă așteptarea.
*
Sunt 4.000 de oameni la meci, din care cel puțin 3.000 de români. „Vedi, questa e la nostra squadra, questa e la Romania!”, îi șoptește un tată băiețelului său de numai 5 ani. Marco s-a născut în Italia, după ce părinții lui au emigrat din România, și nu știe decât câteva cuvinte în română. Dar Doru l-a adus cu el la stadion, la meci, să simtă atmosfera, să asculte imnul, să-i vadă pe băieți. Nu se prea pricepe la vorbe, o definiție a României mai frumoasă decât asta nu avea la îndemână pentru Marco…
Începe imnul României, în tribune lumea e cu mâna la inimă. Se cântă „Deșteaptă-te, române” cu atâta însuflețire că statuie să fii, din marmură de Carrara, sus, în orașul vechi, și n-ai cum să nu tresari.
