Toate motivele pentru care iubim Naționala de fotbal a României

În efuziunea momentului pe care societatea românească l-a trăit alături de – și pentru – Naționala de fotbal, e multă lume care descoperă, zilele astea, povestea emoționantă a portarului Niță, drumul lung și suferit spre marea performanță al „spaniolului” Rațiu, profilul de fotbalist mare, la propriu și la figurat, al lui Drăgușin și tot felul de alte detalii. Printre care faptul că Ianis Hagi nu e doar fiul celebrului său tată, ci un băiat educat și poliglot, în stare să vorbească lejer în patru limbi la conferința de presă, sau că Man nu are nimic în minus ca talent și atitudine – tattoos included! – față de vedetele din marile campionate. Faptul că aduce lume nouă lângă ea, în „Zidul galben” e unul dintre motivele pentru care iubim Naționala asta.

Naționala e a tuturor, și a celor care descoperă abia acum poveștile fotbaliștilor noștri, și ale celor, deloc puțini, în stare să îți spună din minte echipele și sezoanele, meciurile și golurile pe care le-au dat ai noștri. Nu există instrument de marketing mai bun decât performanța, iar calificarea la Euro a dat acestei generații „boost”-ul social pe care îl merită, fără discuție. Iar rezultatele admirabile din Grupa E, câștigată de România, au adus și mai mult „engagement”, pe lângă părul albastru al lui „Sonic” Rațiu. Cu galeria sa, impresionantă pentru o țară din Est, și cu un joc despre care poți spune orice, dar nu că plictisește, Naționala a surprins pe multă lume – și afară, dar și în țară. Faptul că nu încetează să ne surprindă, chiar și pe cei care știm destule despre ea, ne face să iubim Naționala asta.

Dar, oricât de surprinzătoare ar fi jocul, rezultatele sau anturajul ei viu colorat, această echipă de fotbal a României nu vine de nicăieri. Abia asta poate trece drept suprinzător, într-o țară în care prea puține dintre lucrurile care ni se întâmplă au un „tracking” transparent și asumat. Naționala aceasta a României are rădăcini clare, iar forța ei vine și de aici, din drumul lung și greu, plin de obstacole asortate unor priviri neîncrezătoare, pe care l-a parcurs punându-și sufletul gaj. Asta a transformat drumul în destin. Unul dintre motivele pentru care iubim Naționala e că știm – sau putem afla – de unde vine.

Într-un fel, povestea Naționalei din 2024 începe cu eșecul Naționalei din 2016. Echipa antrenată de tatăl selecționerului de azi luptase admirabil cu Franța și cu Elveția, dar ratase tocmai marele examen, meciul cu Albania, pe care l-a pierdut, în loc să-l câștige, într-unul dintre cele mai descurajante jocuri din istoria „tricolorilor”. Dar nu scorul, cât fotbalul lipsit de orizont i-a descumpănit, atunci, pe suporterii echipei naționale de fotbal. A fost, într-un fel, un moment zero, un consens tacit, de la ultimul chibiț la cel mai titrat jucător: România nu trebuie să mai joace așa niciodată! Faptul că joacă „altceva” ne face să iubim Naționala asta.

Dar, dacă mutăm momentul T0 în 2016, îi facem, de fapt, o mare nedreptate lui Gheorghe Hagi, căpitanul și liderul ultimei mari echipe naționale a României. Sunt 15 ani de când Hagi a înființat, la Ovidiu, din bani proprii, o academie de fotbal. Exact când fiul său, Ianis, și colegii săi de generație făceau primii pași serioși în fotbal. Mulți dintre componenții de azi ai Naționalei se cunosc de pe când îmbrăcau tricoul alb-albastru al Academiei „Hagi” sau al Viitorului Constanța, echipa manageriată de același Gică Hagi. Faptul că au avut parte de o educație mai bună decât în altă parte și că unii dintre ei au primit acest mandat transgenerațional de la marele Hagi însuși nu poate trece drept un detaliu. Că mulți dintre acești băieți joacă împreună de mici e, categoric, unul dintre atuurile Naționalei noastre. Faptul că se revendică de la unul dintre puținele proiecte cu viziune și cu tracțiune din România ultimelor decenii – Academia „Hagi” – e un alt motiv pentru care iubim Naționala.

Întâmplător – vor zice „haterii” – sau nu – zicem noi – tocmai generația construită pe scheletul Academiei „Hagi” ajunge să-și croiască drumul spre marea performanță încă de la vârsta majoratului. După mulți ani, România U21, condusă inițial de Daniel Isăilă, apoi de ambițiosul Mirel Rădoi, se califică la Europenele din 2019 din Italia și San Marino. Echipa joacă altceva, deschis și curajos, jucătorii demonstrează personalitate prin tot ce fac, iar asta magnetizează publicul sătul de fotbalul parcimonios din ultimele decenii. Mii de oameni îi însoțesc pe „tricolorii” mici la Europene din Italia, pe o căldură infernală, într-o repetiție, la scară mai mică, a nebuniei din Germania de zilele acestea. Accesul în semifinalele Euro 2019, calificarea la Euro 2021 și la Jocurile Olimpice din același an sunt și ele cărămizi în „Zidul galben” de azi. Și faptul că pe cei mai mulți dintre componenții ei îi știm de când erau niște copii ne face să iubim această Națională. 

Succesele din Italia 2019 nu le-au adus transferurile mult-visate jucătorilor noștri. Dar, departe de a-i fi doborât, asta i-a întărit și mai mult pentru examenul de azi de la Euro. Pentru că fiecare a tras de el să ajungă mai sus sau să rămână la cel mai înalt nivel posibil. Mihăilă și Man tocmai au câștigat competiția câinoasă din Serie B, cei doi Marin au sezoane bune de când joacă în Italia, Marius în Serie B, Răzvan în Seria A. Ianis Hagi a luat-o de la zero după o accidentare cumplită, Drăgușin a tras tare de tot la o echipă modestă ca Genoa ca să fie văzut de o echipă mare ca Tottenham, Rațiu a folosit fiecare minuțel jucat în Primera ca să îi atragă atenția selecționerului, Niță s-a reinventat în Turcia după ce impresionase în Cehia… Faptul că, asemeni multora dintre românii de afară și a celor care nu s-au dat bătuți în țară, au reușit să o ia mereu de la capăt ori s-au încăpățânat să-și facă bine treaba peste tot pe unde au fost e unul dintre principalele motive pentru care iubim Naționala asta: ne regăsim în ea.

Nevoia disperată de schimbare, după 2016, la nivel de Națională mare a făcut ca generația U21 din 2019 să fie forțată să facă pasul spre reprezentativa de seniori. Selecționer la acel moment, Cosmin Contra și-a luat acest risc, iar proiectul a fost completat după numirea lui Mirel Rădoi pe banca tehnică a României. Nici energia primului, nici pariul încăpățânat pe un fotbal ofensiv al celui de al doilea nu s-au dovedit suficiente pentru ca Naționala noastră să facă un pas calitativ în față. Băieții adulați în vara lui 2019 au devenit ținte mari pentru săgețile înveninate venite dinspre o parte a presei și a părerologilor social media. Faptul că nu a clacat atunci e un alt motiv pentru care iubim Naționala construită pe structura generația U21. Iar asta ne-a adus aminte că, în 2019, „Generației de suflet” i se zicea „Generația de fier”.

A trebuit să vină Edward Iordănescu pentru ca proiectul Naționalei mari să prindă din nou contur. Fără mare experiență și fără palmares stufos – în afara unui titlu cu CFR Cluj, între altele două ale lui Dan Petrescu – Iordănescu a părut multora un pariu hazardat. Echilibrat, excelent motivator și un fanatic al disciplinei, Edward a adus echilibrul necesar în vestiarul „tricolorilor”. Nu înainte de a tăia în carne vie atunci când unii jucători nu s-au aliniat viziunii sale. Adeptul unui discurs tranșant, cu vibrant filon etic și național, Edi Iordănescu ar putea trece foarte ușor drept vetust, dacă nu chiar demn de bășcălie într-un vestiar cu băieți născuți cu mobilul în mână. Selecționata aceasta – pe care unul dintre pilonii ei, Andrei Burcă, al doilea căpitan, o ilustrează cel mai bine – și-a asumat și chiar crede și pune în practică ceea ce propovăduiește Edi Iordănescu. Chiar crede în ea și în România și nu-i e rușine să spună asta. Și pentru asta iubim Naționala.

Deși și-a câștigat grupa de calificare în fața Elveției, a cărei adevărată față o vedem foarte bine la Euro, și a prins o grupă considerată mai lejeră de unii – am văzut ce probleme a pus Slovacia Angliei! – România nu a promis marea cu sarea. „Tot ce am reușit bun până azi s-a construit pe disciplină, spirit de luptă și coeziune. Disciplina s-a păstrat, spiritul de luptă trebuie dovedit neîncetat, iar coeziunea stă la baza selecției pentru acest lot”, spunea Edward Iordănescu când anunța lotul pentru Euro 2024. Disciplină, spirit de luptă și coeziune: România a arătat din plin toate aceste calități în cele trei meciuri de la München, Koln și Frankfurt. Și pentru asta iubim Naționala.

„Dintre toate lucrurile bune de care este capabilă naționala României de azi, pentru cel puțin două pot garanta oricând, oriunde și în fața oricui: dăm tot ce avem mai bun pe teren, în fiecare secundă din fiecare meci, și nu cedăm indiferent cum curge jocul și ce spune scorul! Vor fi momente grele, pentru că nimic din ce se merită cu adevărat nu se obține ușor. Dar stați cu nădejdea, credința și inima lângă noi! Până la final. Indiferent ce se întâmplă! Pentru că noi vom da totul pentru voi! Până la final. Indiferent ce se întâmplă!”. Cum să nu iubești Naționala asta?!