Tottenham se împiedică de West Brom, Leicester se apropie la un singur pas de miracolul din Premier League

Craig Dawson e un tânăr care va împlini 26 de ani pe 6 mai. E un băiat simplu, cu picioarele pe pământ. În adolescență, Craig a lucrat într-un pub local, câştigându-și banii de buzunar debarasând halbele de pe mesele clienţilor. Tot atunci, tânătul a început să joace fotbal pentru un club semi-profesionist din apropiere. Dawson e înalt – are aproape 1,90 metri -, iar statura asta l-a făcut să se remarce în apărare, pe postul de fundaș. În 2010, la 21 de ani abia împliniţi, a dat lovitura: West Bromwich Albion, din Premier League, i-a bătut la uşă. Totuși, Craig nu s-a adaptat uşor la povara aşteptărilor din prima ligă engleză, aşa că a fost împrumutat ici-colo, la echipe din eşaloane inferioare. Chiar și așa, perseverent cum este, Craig a reuşit să se întoarcă cu forţe noi la West Brom şi, în ultimele două sezoane, a confiscat postul de fundaş central la club.

În lumea fotbalului de azi, povestea lui Craig Dawson este banală: o altă carieră obișnuită, deloc strălucitoare, la cel mai înalt nivel din Anglia. Şi probabil s-ar fi mulţumit cu situaţia asta. Dar tipul care scrie scenariul sezonului 2015-16 în Premier League s-a hotărât să-i ofere un rol fruntaş în piesa lui. Nu atât pentru el sau pentru echipa lui, cât pentru cea mai neaşteptată cursă după titlu.

Luni seară, Tottenham a întâlnit-o pe West Brom în epilogul etapei. Echipa lui Tony Pulis era pe locul 14, fără obiectiv clar pentru rămăşiţele campionatului. Spurs, în schimb, ştiau exact ce au de făcut. Orice altceva în afară de victorie ar fi compromis aproape iremediabil încercarea lui Pochettino de a aduce titlul pe White Hart Lane, pentru prima dată din 1961 încoace. Diferenţa între motivaţii s-a văzut în atitudinile de pe teren în prima repriză. 11 şuturi în 20 de minute au făcut pe toată lumea să se întrebe nu cine va câștiga, ci cât de repede va marca Tottenham. Şi totuşi, niciun jucător în alb nu a reuşit să trimită mingea în poartă. „Onoarea‟ i-a revenit lui Craig Dawson, care şi-a marcat un autogol în minutul 33.

Toate bune şi frumoase, dar lui Dawson nu i-a plăcut prea mult situaţia asta. De fapt, nici colegilor de la West Brom, pentru că în repriza a doua, cineva a schimbat placa şi s-a jucat un cu totul alt meci. Oaspeţii au început să lovească pe contre, să bombardeze careul lui Hugo Lloris cu centrări şi, în general, să-şi hărţuiască adversarii pe tot terenul. Şi pentru că fotbalul e parcă programat să producă astfel de ironii, Dawson s-a hotărât să fie un fel de Fabio Cannavaro în apărare şi un adevărat buldozer în atac, la fazele fixe. Nimeni şi nimic nu l-a putut opri să egaleze cu capul, dintr-un corner din minutul 73. Restul jocului a fost un test aspru pentru inimile a două seturi de fani: ai lui Tottenham – care se împiedică tocmai acum; ai lui Leicester, care se desprinde (probabil) decisiv.

One. Win. Needed! https://t.co/J94XaQeIc5 #LCFC pic.twitter.com/LArjPlddzv

— BBC Sport (@BBCSport) April 25, 2016

La fluierul final, mai mulţi jucători ai lui Spurs au căzut în genunchi, cu gândul la tot ce au pierdut: Leicester e acum la șapte puncte distanță, cu trei meciuri rămase de jucat. Duminica asta, pe Old Trafford, terenul celei mai decorate echipe engleze din era Premier League, Leicester poate deveni campioană.

Dacă va fi așa, atunci Leicester va fi o campioană merituoasă, după cum a arătat dumincă împotriva lui Swansea. Fără Jamie Vardy, a cărui suspendare se aplică şi pentru meciul următor, Leicester i-a măturat pe oponenţi de pe teren. Într-un val vârtej inspirat de peste 30.000 de voci răguşite, trupa lui Ranieri a arătat din cap până în picioare ca o campioană. Leonardo Ulloa a marcat o dublă şi scorul de 4-0 a şters orice urmă de emoţie de pe King Power Stadium. În afară de sentimentele de extaz care se citesc săptămână de săptămână pe chipurile năucite ale suporterilor îmbrăcaţi în albastru.

Câteva ore mai târziu, cel care deschidea scorul contra lui Swansea purta pantofi în loc de ghete de fotbal şi zâmbea în faţa camerelor cu un trofeu în braţe. Riyad Mahrez a devenit primul african care e numit jucătorul anului în Anglia. Povestea algerianului e povestea lui Leicester. Adus pentru 400.000 de lire din liga secundă franceză, muncitor şi modest, dar în primul rând excepţional de talentat, Mahrez e individul care a făcut diferenţa din nou şi din nou de-a lungul sezonului. Dar, pentru că Leicester a ajuns în punctul ăsta ca arhetipul echipei, a colectivului, cuvintele lui au fost cât se poate de potrivite: „Fără coechiperii mei, nu aș fi primit premiul ăsta. E premiul nostru, al antrenorului și al întregului staff; premiul ăsta reprezintă spiritul nostru de echipă şi vreau să îl dedic echipei.‟

Congratulations to @PFA player of the year @Mahrez22 Great to see my African brother win it! ? ?? pic.twitter.com/4CvbdBH4lF

— Yaya Touré (@YayaToure) April 25, 2016

Totul curge implacabil spre momentul când şi restul colegilor lui Mahrez vor avea medalii în jurul gâtului: când nu e Vardy, apare Ulloa; Kante şi Drinkwater apar peste tot pe teren, de parcă au dubluri; până şi Craig Dawson și-a jucat cartea, cu un gol care scrie, cel mai probabil, ultimele pagini ale unei povești care nu avea cum să se întâmple. Și totuși, se întâmplă.

Întrebat după meci dacă le permite jucătorilor să viseze, Ranieri spunea că la club nu mai e vorba de asta. „Acum e important pentru noi să ne transformăm visurile în realitate.‟ Realitatea e la trei puncte depărtare. Trei puncte în trei meciuri. Fanii lui Leicester afişau un banner pe care scria „Istoria ne face cine suntem.‟ Ranieri şi băieţii lui sunt la un pas de a-și scrie ei înşişi istoria. O istorie care plutește deja peste un mic oraş din centrul Angliei.