Un 8 de nota 10. Cum și‑a recuperat Cristina Neagu locul în vârful handbalului mondial

Cristina Neagu se pregătește la Cluj de primul meci cu naționala din 2016, din postura de medaliată cu bronz. Vine după cel mai bun sezon al carierei, dar și după o lungă perioadă (26 de luni) de recuperare după cele două operații pe care le-a suferit în perioada 2011-2013. Vă prezentăm mai jos un fragment din portretul celei mai bune jucătoare din România și, spun mulți, din lume, publicat în numărul de primăvară al Decât o Revistă.

*

Pe 10 mai 2015, Cristina Neagu și echipa ei, ŽRK Budućnost Podgorica, au jucat la Budapesta a doua finală consecutivă a Ligii Campionilor la handbal feminin. Într‑o înregistrare a meciului, doi comentatori ai televiziunii Federației Europene vorbesc despre punctele forte ale muntenegrencelor și norvegiencelor de la Larvik HK, în timp ce privesc imagini de la sosirea echipelor și din vestiare. Când o văd pe Neagu, cu căștile îndesate în urechi, privirea fixă și sprâncenele încruntate, unul dintre comentatori observă: „E ciudat, dar ea nu pare niciodată fericită”.

„Să vedem partea pozitivă”, completează stângaci colegul de emisie. „Întotdeauna pare concentrată.”

„E un mod elegant de‑a o spune.”

În următoarea imagine, căpitanul de la Budućnost răspunde camerelor cu un zâmbet.

„Iat‑o pe Petrović, ea pare mereu fericită.”

În zarva vestiarului, Cristina s‑a așezat și a început pregătirea pentru meci, un ritual de cam 20 de minute. S‑a schimbat în echipamentul alb‑albastru al echipei unde joacă ca inter stânga din toamna lui 2013, și‑a înfășurat cu leucoplast alb degetele mâinii drepte – cel mare pentru că are dureri, arătătorul și inelarul pentru ca să-și protejeze pielea – și și‑a pus genunchierele.

Comentatorii au vorbit și despre cele șapte goluri pe care Neagu le marcase cu o zi înainte în semifinală – „practic de neoprit” – și cum echipa venea după un sezon invincibil. Ultima înfrângere fusese chiar cu un an în urmă, tot în finala Ligii, contra unguroaicelor de la Győr, o rivală recentă. Neagu marcase cele mai multe goluri din echipă, dar n‑a fost de ajuns. Fusese a doua oară când românca ratase cel mai important trofeu de club, după finala pierdută în 2010, pe când juca la Oltchim Râmnicu Vâlcea. Dar, în 2015, lucrurile stăteau altfel – până în ziua finalei marcase deja 99 de goluri în Ligă și era la o dublă cu Serbia distanță de încă o calificare a României la mondiale.

La primul atac al Budućnostului, Neagu a primit mingea pe partea stângă și tocmai se pregătea să depășească o adversară, când a călcat strâmb. S‑a prăbușit pe parchetul albastru țipând de durere după nici 50 de secunde de joc. „Ar putea să fie un dezastru absolut”, a spus unul dintre comentatori în timp ce Neagu șchiopăta în afara terenului, ajutată de echipa medicală.

Pentru că accidentele din trecut au ținut‑o departe de teren 26 de luni, de fiecare dată când o vezi doborâtă te întrebi cât e de grav și cât îi va lua să se ridice. În ianuarie 2013 și‑a rupt ligamentul încrucișat anterior al genuchiului stâng la un antrenament, accidentare care a venit la doar trei luni după ce i se vindecase o operație la umărul drept, una atât de dificilă încât uneori încheie cariere.

După mai puțin de 10 minute era din nou în meci, cu glezna bandajată, deși suferise o entorsă. Ar fi jucat și cu probleme mai mari, crede Dragan Adžić, antrenorul lui Budućnost, atât de mult își dorea trofeul. Cu Larvik a dat doar trei goluri, cât s‑o egaleze pe croata Andrea Penezić ca golgheter al competiției și suficient cât să contribuie la o victorie pe care și‑o dorea de mică, de când le spunea colegelor de la junioare că ea o să câștige într‑o zi Liga Campionilor, și că ăsta ar fi doar începutul.

Liga a fost primul trofeu al unui 2015 mai bun ca oricare sezon de până atunci. O lună mai târziu a fost cea mai bună marcatoare a naționalei în dubla cu Serbia, pe 26 august a împlinit 27 de ani, iar în decembrie a strălucit la Campionatul Mondial din Danemarca, unde a dat 63 de goluri și a pasat decisiv pentru alte 24. A fost cea mai bună marcatoare, cel mai bun inter stânga și cea mai bună jucătoare a turneului, de la care România s‑a întors cu medalia de bronz.

În tribunele de la mondiale, în sala de presă și la televiziunile străine s‑a vorbit despre cum merită, mai mult ca oricine, să fie numită cea mai bună handbalistă a lumii în 2015, o distincție pe care Federația Internațională de Handbal o oferă la început de an, pe baza voturilor specialiștilor, jurnaliștilor și fanilor. (Anul acesta, anunțul va fi făcut în aprilie.) Ar fi a doua jucătoare care primește titlul de două ori. Prima oară l‑a luat pentru rezultatele din 2010, când a pierdut finala Ligii cu Oltchim, dar a luat medalia de bronz cu România la Campionatul European. „E cel mai frumos moment din cariera mea”, spunea atunci, la 22 de ani. „Sper să fie doar începutul, am tot timpul din lume să devin mai bună și să câștig și alte medalii și abia îmi aștept viitorul.”

N‑a apucat să se bucure de trofeu pentru că au urmat operațiile – la umăr și la genunchi – care au purtat‑o mai mult prin cabinete medicale și săli de recuperare decât prin fața porții de handbal. Au fost momente când doar ea mai credea că va reveni și momente în care nici ei nu i‑a mai păsat când, cum sau dacă o va face.

Acum e din nou pe teren, din nou cea mai bună jucătoare din lume. Pentru că a învățat cât de imprevizibil e sportul, joacă fiecare meci ca și cum ar fi ultimul; cum a făcut în finala cu Larvik, cum a făcut și‑n Danemarca, deși avea dureri la picior și la glezne și abia își mișca umărul.

La începutul anului, a resemnat cu Budućnost pentru încă un sezon – refuzând oferte, inclusiv din România, de până la 250.000 de euro pe an, mai mult decât primește acum. Budućnost e cea mai bună echipă din Muntenegru și, momentan, din Europa, dar și clubul căruia spune că o să‑i fie mereu recunoscătoare pentru că a transferat‑o când era accidentată și a ajutat‑o să revină.

Ca să‑i înțeleg căderea și revenirea, dar și relația cu clubul, m‑am dus în februarie în Muntenegru. Voiam să vorbesc cu oamenii din jurul echipei și cu ea – deși știam că evită interviurile. Voiam s‑o văd jucând într‑un meci devenit clasic, Budućnost contra Győr. Și voiam să văd cum se simte cea mai bună jucătoare din lume după cel mai bun sezon al carierei.

Pentru că mă intimida atitudinea ei față de jurnaliști – pare mereu concentrată și serioasă – m‑am înarmat cu o scrisoare de la una dintre sutele de fetițe care vor să crească și să ajungă ca ea. „Mama mi‑a spus odată că ești singurul 8 de nota 10”, i‑a scris caligrafic și aplecat, Teo, o handbalistă de numai nouă ani din Războieni. „Pentru mine tu ești cea mai bună și vreau să fiu ca tine. Asta e clar.”

*

Nu se știu prea multe despre începuturile carierei Cristinei Neagu, așa că, înainte să plec spre Podgorica, m‑am dus la antrenamente și meciuri de junioare să văd cum e handbalul la copii. Am cunoscut fetițe de opt‑nouă ani cu cozi împletite, cu adidași de toate culorile, cu prosoape și sticle de apă pe care le cară în rucsaci cât ele. Fetițe care aleargă până transpiră, plonjează neînfricate pe parchet și abia așteaptă să arunce la poartă. Handbalul e atractiv și pentru că e sportul de echipă cu cele mai mari rezultate în ultimii ani. Un argint mondial în 2005, un bronz european în 2010 și un aur la mondialele de junioare U18 în 2014 au prevestit rezultatul de anul trecut, iar echipe de club ca CSM București sau HCM Baia Mare vor juca în primăvara aceasta în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Acolo visează și cele mici să ajungă. Câte una speră la mai mult, poate chiar la Budućnost. „Să știi că n‑o s‑o mai prinzi pe Cristina Neagu, că o să fie bătrână”, o tachinează colegele.

Campionatul românesc abundă de staruri din Brazilia, Franța sau Norvegia pe care fetițele din școlile bucureștene le idolatrizează. O adoră și pe Neagu, normal, dar e de la sine înțeles, pentru că li se pare perfectă: marchează din orice poziție, dar și pasează, are forță, și când se ridică cu toți cei 1,80 metri de la pământ, trage cu mult peste adversare.

Într‑o zi am nimerit la un derby al campionatului municipal, unde jucătoare de 14–15 ani s‑au îmbrâncit și s‑au lovit toate cele 60 de minute, pe fundalul strigătelor și tobelor bătute de părinți. Una a ieșit din teren cu pete de sânge pe tricou, alta cu capul spart, dar nu s‑au văitat – ce se putea întâmpla mai rău, să se spargă și mai tare?

Chiar și așa, antrenorii mi‑au lăsat senzația că fetele de azi sunt diferite de Cristina, care a dat totul pentru handbal. „Nu le vine din suflet, din arderea aia, nu fac munca aia imensă care să le ducă acolo”, mi‑a spus antrenoarea unui club sportiv școlar căreia i‑au trecut prin mână câteva jucătoare de echipă națională, dar pe care spune că le‑a crescut prin muncă. Încă visează să descopere „o jucătoare de geniu”.

La Școala Generală 59 din Ghencea, unde Cristina a învățat și unde a pus prima oară mâna pe o minge, am găsit o sală de sport ca multe altele: spaliere prinse de pereți, coșuri de baschet și bănci de lemn pe margine.

Era plină ochi de copii care se pregăteau de un concurs de atletism. Când au auzit că scriu despre ea, au întrebat‑o pe profesoara de sport cum era Cristina la școală. Cuminte, și‑a amintit Gabriela Constantinescu. Frumoasă, subțirică, tunsă scurt, liniștită și mereu serioasă. „Parcă s‑a născut serioasă.”

Spre deosebire de fetițele care azi joacă cu idoli în minte, Cristina n‑a auzit de handbal până în clasa a IV‑a. Alerga toată ziua prin fața și prin spatele blocului din Ghencea în care a crescut, juca fotbal, baschet și multe alte jocuri, pentru că n‑a fost copilul care să stea în casă să se uite la televizor. Nici părinții – tatăl e șofer de taxi, iar mama pensionară –, nici cele două surori mai mari nu erau firi sportive, dar Cristinei îi plăcea mișcarea.

La un moment dat, antrenoarea Maria Covaci de la Clubul Sportiv Școlar 5 a făcut o selecție în școală și a observat‑o imediat. „Era foarte motrică și era ușor de lucrat cu ea”, își amintește Covaci. „Era copilul de care exercițiul fizic se lipea cu mare ușurință, și se lipea frumos”. Ar fi putut face orice alt sport, crede antrenoarea, care a fost mereu atentă să n‑o piardă – mai ales să n‑o ia cineva la baschet. Cristinei i se părea amuzant cum îi ieșeau toate cu handbalul și s‑a dus în continuare, pentru că se distra. Se antrenau la școală, uneori de la șase dimineața, alteori seara târziu. Alergau prin Herăstrău sau în jurul stadionului Steaua, și el aproape de școală. Meciurile le jucau în Sala Floreasca, casa Federației și singurul loc din București unde am găsit pe un panou fotografii cu ea de la loturile de junioare. (Secția de handbal a CSS 5 s‑a desființat, iar în Școala 59 nu există un afiș sau vreo fotografie care să le amintească elevilor că „acolo s‑a născut o stea”, cum spune azi profesoara de sport.)

Cristina a început repede să câștige premii și diplome. Le ducea acasă și le arăta fericită, chiar ușor mirată, părinților. În competițiile municipale și naționale de junioare era desemnată mai mereu cea mai tehnică jucătoare și cea mai bună marcatoare. A început să lipsească tot mai mult de la școală, dar n‑a vrut să meargă la un liceu sportiv. S‑a dus la Grigore Moisil, unde, ca și pe teren, nu suporta să ia note mici. Voia să fie bună la școală și bună la sport și voia să demonstreze că sportivii nu sunt proști.

Pe la 14–15 ani, într‑un cantonament de junioare, a cunoscut‑o pe Patricia Vizitiu, astăzi inter dreapta la HCM Baia Mare și la națională și cea mai bună prietenă. Cristina (Cris, cum îi spun prietenii) era tăcută și retrasă și nu prindea echipa, pe când Patricia (sau Pati) era extrovertită și titular. Nu puteau fi mai diferite, dar au nimerit în aceeași cameră. „Așa ne puneau”, mi‑a spus Vizitiu, „una mai nebună și una cuminte”. Patricia știa că prinde echipa și meciul era locul unde intenționa să dea tot, „să‑și rupă gâtul”. Dar Cristina, care n‑avea această certitudine, muncea la fel de tare și la antrenamente.

„Deși nu juca, se pregătea ca și cum se pregătea pentru Olimpiada din 2008.” Vizitiu își amintește un test de la junioare, când la o alergare a văzut‑o pe Cristina aruncându‑se spre linia de sosire ca să fie prima. Când s‑a ridicat, avea sânge în genunchi.

Prietenia lor a început, spune Vizitiu, după un moment în care i‑a cerut Cristinei adidașii împrumut, să dea o fugă la București. Vizitiu avea mai multe perechi, dar le tot dădea colegelor și rămăsese atunci doar cu șlapii. Cristina tocmai primise de la una dintre surorile mai mari prima ei pereche de Adidas, pe care îi iubea „ca o nebună”. N‑a stat însă pe gânduri, iar Vizitiu a rămas impresionată de cum colega ei de cameră era dispusă să‑i împartă, deși nu crescuse într‑o familie cu multe oportunități, ca alte fete. (S‑a descălțat când a sărit o baltă, ca nu cumva să‑i murdărească.)

După asta, glumește Vizitiu, și‑a dat o misiune: să se împrietenească cu colega ei muncitoare, talentată, dar tăcută. Își dorise mereu o prietenă lângă care să crească, iar Cristina nu părea să aibă o genă rea în ea. A fost și motivul pentru care, mai târziu, Patricia a ales să joace alături de Cristina la o echipă mai slab cotată, decât să fie rezervă în lotul campioanei României.

În 2005, la 17 ani, Cristina a fost declarată jucătoarea Campionatului European de Junioare U17 din Austria, chiar dacă România a terminat a doua. Titlurile și medaliile au continuat: bronz și din nou cea mai valoroasă jucătoare la Campionatul Mondial de Tineret din Canada în 2006, bronz la Europeanul de Junioare de la Izmir din 2007. Își impresiona an‑trenorii cu scânteia și dăruirea ei – se impunea printr‑o „răutate constructivă”, prin modul cum organiza jocul, cum se adapta la adversar și găsea soluții. Dar și prin aruncarea la poartă, peste nivelul celor de vârsta ei.

Am ajuns în Podgorica cu trei zile înaintea meciului cu Győr din grupele Ligii Campionilor, decisiv pentru prima poziție a grupei.

Citiți continuarea pe www.decatorevista.ro.