Van Gaal out, Mourinho in. În antrenorul portughez, Manchester United îşi caută garanţia pentru succes

Louis Van Gaal era încă pe Wembley, cu trofeul FA Cup în braţe când primea vestea. Manchester United tocmai îşi câştigase prima cupă a Anglie din 2005 încoace şi totodată primul trofeu de la plecarea lui Sir Alex Ferguson, acum trei ani. O finală strânsă contra lui Crystal Palace îi adusese olandezului primul succes palbabil de la venirea sa pe Old Trafford. Şi realitatea asta se vedea pe faţa lui, mai zâmbitoare şi destinsă decât a fost în ultima vreme, parcă întinerită.

Dar nu avea să dureze. Un mesaj din partea soţiei îl anunţa că pe site-ul BBC Football scria cu litere mari şi îngroşate pe prima pagină că Louis Van Gaal va fi demis iminent şi că José Mourinho aşteaptă să fie anunţat în locul său, cel târziu marţi. Luni, zvonul puternic a fost confirmat de toată presa de pe Insulă: Van Gaal out, Mourinho in.

Senzaţia că Man Utd şi-a marcat un autogol de PR prin felul în care a tratat o situaţie, ce-i drept inconfortabilă, se adânceşte imediat ce intri pe site-ul oficial al clubului. Tabloul prezentat acolo a rămas blocat în timp, pe Wembley și victoria obţinută acolo. Interviuri cu jucătorii, imediat după meci, galerii foto de la decernarea trofeului, nimic despre agitaţia şi schimbările care au acaparat atenţia lumii fotbalului. Dar Van Gaal chiar a fost demis. Mourinho – din câte se pare – chiar va fi instalat şi United pare-se că nu şi-a învăţat lecţia după farsa demiterii lui David Moyes.

Oricât de nepopular ar fi fost scoţianul spre sfârşitul regimului său scurt (şi dezastruos), probabil a fost o eroare că Moyes a deschis ziarul într-o dimineaţă şi s-a văzut dat afară neprotocolar, fără vreun telefon sau vreo vorbă din partea patronilor americani sau a directorilor. Istoria se repetă acum cu Van Gaal, într-o variantă parcă şi mai jenantă. Luni dimineaţă, olandezul de 64 de ani se deplasa încă spre complexul de antrenament al clubului, înconjurat de un nor de confuzie.

How the fans reacted #mufchttps://t.co/62I1XvQJ8A

— Man United News (@ManUtdMEN) May 24, 2016

Aşa s-a închis mandatul celui de-al doilea antrenor pe care îl are Man Utd în timpul scurt care s-a scurs de la sfârşitul erei Ferguson. Au fost luni de speculaţii care nu aveau cum să ajute echipa în cursa pentru ultimul loc de Champions League, iar demiterea a fost întinsă peste aproape trei zile. În ceea ce priveşte găsirea de oportunităţi comerciale, nimeni nu e mai pricepută ca United, după cum se vede şi din noul promo pentru filmul X-Men, în care Rooney reuşeşte cumva să-şi joace rolul prost, deşi se joacă pe sine însuşi. Când vine vorba însă de lucrurile legate de fotbal (asta dacă nu cumva clubul a uitat că se ocupă în principal de asta, nu de branding şi marketing), Manchester United a rămas în urmă.

Aşa se face că, în momentul ăsta, cea mai faimoasă echipă din Anglia suferă o criză de identitate. Man Utd pare că există doar în trecut şi în viitor, fiecare cu propriile cerinţe şi poveri, și lipsește din prezent.

Trecutul: Ferguson şi The United Way

Principalul motiv pentur care cei porecliţi Diavolii Roşii par să nu mai ştie exact cine sunt e că, începând cu era Premier League în 1992, Manchester United pur şi simplu însemna succes. Acasă şi în Europa, echipa reprezenta cel mai rezonant nume din fotbal, sub tutela celui mai titrat antrenor din sport. Alex Ferguson a transformat un club mediocru într-unul imens.

Deşi nu Ferguson a inventat mantra „The United Way‟, el a respectat-o şi a tatuat-o şi mai adânc în imaginaţia colectivă a suporterilor. Man Utd a trebuit pur şi simplu să atace mereu pentru a fi Man Utd. Asta e ideea care i-a făcut pe fani să strige indignaţi „Attack, attack, attack‟ când versiunile din ultimii trei ani jucau cu frâna de mână permanent trasă. Un diplomat şiret, Sir Alex a reuşit să mascheze faptul că United se retrăgea în defensivă des contra echipelor mari şi lovea pe contra-atac, într-un mod care aminteşte de tactica unui anumit antrenor portughez. Dar asta numai pentru că echipele sale îşi câştigau suficient credit repezindu-şi adversarele mai slabe ca o haită de lupi flămânzi.

După 26 de ani, lucrurile astea se confundă cu imaginea pe care clubul şi suporterii o au despre ce înseamnă să fii Man Utd.

Prezentul: Moyes, Van Gaal şi Boring, Boring United

Fantoma asta i-a bântuit pe succesorii lui Ferguson până i-a fugărit din Manchester. Dacă lucrurile au fost sumbre sub Moyes, sub Van Gaal au devenit pur şi simplu plictisitoare. 64 de goluri în 2014 s-au trasformat în 62 anul trecut şi au scăzut la 49 sezonul ăsta. Un număr ca ăsta nu s-a mai văzut din anii ’80 pe Old Trafford. Nicio echipă nu a pasat mai mult spre propria poartă ca United.

Statisticile astea s-ar fi putut ierta dacă ar fi venit îmbrăcate în succes şi trofee. Dar, după un optimism răbdător în primul sezon al olandezului, care o califica pe United în Champions League, stagiunea asta a fost un pas mare înapoi. Eliminată din Liga Campionilor în ciuda unei grupe destul de facile, apoi scoasă din Europa League de marea rivală, Liverpool, Man Utd va lipsi din nou din competiţia europeană de top.

A tiny bit of class in a sorry saga https://t.co/sK7Onqyovt

— SportsJOE.ie (@SportsJOEdotie) May 23, 2016

Pe piaţa de transferuri, United a cheltuit mult şi a dobândit puţin. Pentru fiecare Martial există un Depay, pentru fiecare Blind, un Di Maria. Că cel din urmă şi-a regăsit la Paris forma cu care să-şi complementeze talentul indubitabil e încă un semn de întrebare care atârnă deasupra managementului de la clubul englez.

Câştigarea FA Cup nu a mascat lista lungă de neajunsuri. Van Gaal a venit cu promisiunea inovaţiei şi aventurii fotbalului olandez, a şcolii de la Ajax şi Barcelona. Ceea ce s-a văzut, în schimb, a fost un antrenor adesea prea încăpăţânat şi înverşunat ca să-şi schimbe certitudinile, un om din ce în ce mai iritat de presiunea neîncetată. Tăcut şi imobil pe bancă, animat şi recalcitrant mai degrabă în faţa presei, Van Gaal rămăsese cu foarte puţini prieteni pe Old Traffod în final. Din momentul în care aşa-numita promoţie din ’92, cu o legendă ca Paul Scholes în frunte, a început să-i fie cel mai acerb critic, sfârşitul se vedea la orizont.

Viitorul: Mourinho şi artele întunecate

Poate toate astea ar fi fost trecute cu vederea. Poate United şi-ar fi respectat reputaţia de club care nu îşi schimbă antrenorii ca pe şosete, un loc unde se construiesc dinastii prin cărămizi de răbdare. Dar de când Manchester City a anunţat venirea lui Pep Guardiola, nu avea cum să fie altfel.

The average length Jose Mourinho stays at a club is 73 games.
Would he stay for longer at @ManUtd?#SSNHQ pic.twitter.com/hbjDrzyRx8

— Sky Sports News HQ (@SkySportsNewsHQ) May 24, 2016

Într-un fel, Mourinho şi Man Utd par făcuţi unul pentru celălalt. Gazonul de pe Old Trafford e scena pe care portughezul şi-a făcut debutul în ochii fotbalului englez. Acum 12 ani, Porto egala şi o scotea pe United din Champions League. Mourinho alerga dezlănţuit pe marginea terenului, cu paltonul fluturând în urmă ca o mantie. În ciudat personalităţii sale, e unul dintre puţinii antrenori cu care Ferguson nu s-a certat serios şi faţă de care şi-a exprimat mereu toată admiraţia. Încă din 2012, José visa să-l urmeze pe scoţian pe tronul din Manchester. Acum, visul pare că i s-a împlinit.

Celălalt vis pe care l-a avut mereu Mourinho, Barcelona, e cel care a născut monştrii. Rivalitatea dintre el şi Guardiola a întrecut adesea orice limită, iar acum, între cluburile celor doi nu va mai fi nici măcar distanţa care separă Madridul de Barcelona. Vor fi vecini. Nu-i greu de prevăzut că vor sări scântei.

Jose Mourinho poised to join Manchester United and resume rivalry with Pep Guardiola https://t.co/ECWuUEjQEe pic.twitter.com/AYSSGTULOk

— Telegraph Football (@TeleFootball) May 23, 2016

United a ştiut asta mereu, şi poate tocmai de asta s-a ferit de natura intempestivă a portughezului. Clubul a muncit mult să construiască o reputaţie impecabilă, nu în ultimul rând din raţiuni comerciale. Dar, ca trezită dintr-un vis, Man Utd şi-a dat seama că e în pericol să devină clubul numărul doi în propriul oraş, ce să mai vorbim de întreaga Anglie. Faptul că Manchester United e dispusă să-l angajeze pe Mourinho, cu tot ce reprezintă el atât ca joc pe teren, cât şi în afara lui, e un semn că succesul e primul şi ultimul lucru la care se gândesc directorii şi patronii.

Dacă City şi-a luat un Ying, atunci United are nevoie de un Yang. În Mourinho, va obţine exact asta. Dar experienţa spune că portughezul îşi obţine succesul pârjolind tot pământul. Man Utd trebuie să aibă grijă ce-şi doreşte. S-ar putea să se împlinească.