Voluntar la Rio. Cum e să faci parte din cel mai mare eveniment sportiv al planetei

Peste 50.000 de tineri din întreaga lume s-au înscris acum doi ani să fie voluntari la Jocurile Olimpice. Au dat interviuri pe Skype, au economisit bani pentru avion și cazare și au plecat spre Brazilia la început de august să facă parte din mecanismul care pune în mișcare construcția sportivă și mediatică numită Jocuri Olimpice. Timp de trei săptămâni, au așteptat sportivii la aeroport, i-au direcționat spre Satul Olimpic, i-au condus în sălile de antrenamente; au vândut bilete și au direcționat spectatorii spre tribune, au condus atleții spre arene, i-au așteptat la linia de sosire, i-au văzut câștigând și pierzând.

Acum, pe final de Jocuri, trag linie și ne povestesc cum a fost. În următoarele zile vă prezentăm câteva experiențe de voluntari, români sau internaționali, la Rio.

Raluca Grigore are 24 de ani și și-a dorit să fie voluntară din 2012, de când a văzut la Londra un moment dedicat voluntarilor. „Atunci am realizat că aș putea fi parte din toata nebunia aia pe care o admiram de când eram mică la TV. Între timp, a căpătat un sens mai mare, deoarece cred că olimpismul poate contribui la o lume mai bună, iar să fii voluntar în această mișcare înseamnă pentru mine să contribui și eu cu un strop la o lume mai bună.”

A fost voluntară la baza de canotaj, ca Field of Play Team Member, adică a fost aproape de zona de competiție. În primele trei zile a stat în punctele de control al accesului în zona dedicată sportivilor și antrenorilor și s-a asigurat că intră doar persoanele cu acces permis pe acreditare. În următoarele trei zile (și ultimele) a stat pe pontonul de la finish pentru a le da apă sportivilor și pentru a le ține bărcile cât timp erau la interviuri sau la premiere.

Primele zile i s-a părut plictisitor. „Nu mă așteptam la asta, așa că am fost un pic cam dezamăgită. Spre finalul competiției de canotaj, totul a devenit mai alert și am simțit într-adevăr că îmi aduc contribuția la desfășurarea competiției. Cred că ultima zi de competiție a fost cea mai frumoasă pentru mine, deoarece am avut ocazia să văd echipajul de 8+1 al României câștigând medalia de bronz. Am trăit toate emoțiile în interiorul meu, pentru că atunci când porți uniforma reprezinți comitetul de organizare și ești imparțial. Oricum nu mai aveam voce ca să pot să strig ceva fetelor, însă când au ajuns la pontonul de finish am putut să le felicit și să le îmbrățișez, iar cât ele erau la premiere le-am ținut barca.”

Din punct de vedere al programului, a fost printre cei norocoși. Trebuia să lucreze zece zile, dar când a ajuns acolo, pe 29 iulie, a aflat că i s-a modificat programul și a rămas doar cu opt. Din cele opt, o zi a plouat și s-a anulat competiția, iar ultima era de rezervă, în caz că trebuia prelungit programul. „La final, am lucrat doar șase zile, a câte opt-nouă ore pe zi, cu pauză de o oră.”(Au fost și voluntari care s-au plâns de programul extrem de încărcat și de mâncarea puțină oferită de organizatori, iar unii chiar au renunțat.)

Printre multele amintiri pe care le-a strâns, Ralucăi i-au rămas în minte două momente, despre care crede că „vor fi cu ea toată viața. Cel de la canotaj, cand fetele au ajuns la pontonul de finish și m-au întrebat dacă ele sunt pe trei și apoi au venit și m-au îmbrățișat. Și unul de la finala de la scrimă. Era Simona Gherman pe planșă și am realizat că fetele vor câștiga, iar eu sunt acolo.”

Ăsta e, poate, cel mai frumos sentiment, că trăiești live emoții la care nu aveai acces din fața televizorului. „Momentul în care am ajuns în sala de la scrimă și am realizat că sunt acolo, în al doilea rând, și le văd pe fete câștigând aurul, a fost unul dintre cele mai puternice pentru mine. Să simți că iei parte la unul dintre cele mai mari evenimente, să simți atmosfera din sală, să-i vezi pe brazilieni cum încep să susțină galeriile cele mai zgomotoase și să fii alături de delegația României la fel și fel de competiții, e cu totul diferit de orice ai putea simți în fața televizorului. Plus că ai ocazia să vezi și multe alte lucruri care la televizor nu se văd niciodată. Ai ocazia să interacționezi cu sportivii și să le afli poveștile, să te împrietenești cu ei și să trăiești alături de ei fiecare rezultat.”

Singurul lucru care i s-a părut altfel decat și-a imaginat a fost ceremonia de deschidere. „Am participat la repetiția cu costume și chiar dacă au lipsit atleții și alte personalități importante, am putut vedea show-ul într-un stadion pe trei sferturi plin. Mă așteptam să plec de acolo fără cuvinte, însă am realizat că show-ul e făcut mai mult pentru a arăta bine la televizor, cu multe efecte tehnice, care din stadion nu se văd la fel de bine. Atmosfera, în schimb, este uimitoare.”