„Welcome to Russia‟: Cupa Mondială se pregătește de o nouă coliziune între sport și politică

Iată-ne aproape de start. Ceea ce a început ca un murmur de cârteală din partea unor națiuni, necăjite că n-au primit ele onoarea, s-a transformat azi într-o anxietate globală înaintea „Mondialului din iad‟. De la umbra huliganismului și a rasismului, la opoziția față de un regim iliberal și homofob, tot mai puțini se mulțumesc să-și ascundă capul în nisipul FIFA: politica n-are ce căuta în fotbal? În ce privește competiția asta, fraza asta a fost mereu goală.

Cămăși negre și fascii

Cum altfel, când Mondialul a îmbrăcat încă din a doua sa ediție uniforma sumbră a fascismului? Dacă lui Benito Mussolini i s-ar fi făcut voia, chiar turneul inaugural din1930 (Uruguay) i-ar fi purtat amprenta. Până la urmă, a trebuit să aștepte doar patru ani. Numai bine pentru a-și mai consolida regimul cu o desființare a sistemului pluripartid pe-aici, o agresiune militară pe-acolo, în Africa.

Asta nu l-a oprit pe președintele FIFA, Jules Rimet, să acorde onoarea Italiei. E drept și că singura concurență a venit din partea Suediei, care și-a retras în ultimul ceas candidatura. Chiar și așa, nimeni nu se putea compara cu infrastructura pregătită de Mussolini, încă din primele momente ale accederii la putere. O bună parte din stadioanele pe care le vedem și astăzi în Serie A și Serie B au fost ridicate între 1922 și 1937, o perioadă de productivitate aproape maniacală.

Că Italia fascistă a dezvoltat o manie pentru sport și potențialul său ideologic nu-i o exagerare, cum ne arată și Simon Martin în „Football and Fascism‟: „Înclinația creativă a regimului […] s-a extins și asupra corpurilor, minților și sufletelor națiunii care fuseseră făurite în focurile revoluției, pentru că fascismul construise un om nou care știe să joace fotbal.‟

Sub legendarul Vitorio Pozzo, un colaborator politic, dacă nu chiar un fascist convins, naționala italiană știa să joace fotbal, nu glumă. Talentul cultivat metodic, inovația tactică și intelectuală, atenția minuțioasă la detalii – toate elemente care par smulse din manualul modern al antrenorilor de astăzi. Dar totul subsumat sistematic unei ideologii rasiale și ultra-masculinizate, care să demonstreze tuturor superioritatea înnăscută a „l’uomo nuovo del fascismo‟.

Cupa Mondială din 1934, împreună cu echipa italiană din teren, sunt arhetipul construirii unei națiuni prin sport. Începând cu arhitectura arenelor noi-nouțe și continuând cu filosofia de joc a lui Pozzo  – „normele care guvernează jocul impun principiul autorității, fără de care nu poate exista ordine.‟ – nimic n-a rămas neatins de simbolismul căutat de Mussolini.

Asta-i include și pe jucători, cu sau fără voia lor. Nu există sugestii serioase că vedetele timpului, ca Giuseppe Meazza, sau „oriundi‟ culeși din Argentina, ca Raimundo Orsi, ar fi zăbovit vreodată asupra paginilor de politică dintr-un ziar. Mai mult, legenda telegramei dinaintea celui de-al doilea titlu mondial consecutiv al Italiei, câștigat în 1938, are un tâlc. Deși mesajul transmis atunci de Mussolini a fost în fapt o simplă urare de bine, e revelator că varianta anecdotică s-a răspândit cu mai mult succes: „Câștigați sau muriți.‟ La fel de mare e contrastul între cele trei turnee internaționale de fotbal câștigate de Italia în acel deceniu și imaginea care rămâne reprezentativă: 11 oameni în cămăși negre, cu fascii pe piept și cu brațul drept ridicat rigid înainte.

„Torționarul și cel torturat se îmbrățișează după gol‟

Ăsta e paradoxul crunt cu care se confruntă încă Argentina când vine vorba de primul ei succes pe scena globală a fotbalului – organizarea și câștigarea Mondialului din 1978. Mario Kempes, cu pletele în vânt și trofeul în aer, sau generalul Jorge Videla și colegii săi din junta militară, cu un rânjet satisfăcut? Peste 70.000 de suporteri înnebuniți de fericire pe El Monumental, sau mamele de pe Plaza del Mayo care-și caută cu disperare copiii „dispăruți‟? Au trecut 40 de ani de atunci și la întrebările astea n-a devenit mai ușor să răspunzi.

Facțiunea armatei care a condus lovitura cu puțin timp înaintea Cupei Mondiale din 1978 probabil nu avea fotbalul prea sus pe lista priorităților. După ce s-a trezit cu ocazia asta în brațe, însă, junta n-a ezitat s-o transforme într-un exercițiu gigantic de PR, atât pe plan extern, cât și intern. „O societate pacificată‟: ăsta a fost obiectivul principal al evenimentului, potrivit sociologului Eduardo Archetti. Având în vedere că turneul a avut una din cele mai mari asistențe din istoria competiției, nu-i de mirare că întreaga presă mondială a văzut exact ce și-a dorit dictatura argentiniană.

Parcă pentru a îmbârliga și mai mult lucrurile, Cesar Luis Menotti a fost ales selecționer. Un socialist declarat, un fel de Jean-Paul Sartre mai chipeș și mai sportiv, junta a făcut o unealtă utilă dintr-un inamic ideologic. Alături de Kempes, Menotti rămâne și acum fața umană a unei echipe bântuite de circumstanțele în care și-a atins apogeul. Și care, în ciuda favorului inevitabil pe care i l-a făcut unui regim criminal, a încercat mereu calea subversiunii.

În timp ce generalul Videla vorbea despre valori militare, ca organizare, virilitate și curaj, fotbalul s-a jucat conform principiilor lui Menotti: creativitate, imaginație și libertate. Tenta fascistă a juntei și-a găsit antipodul în discursuri despre frumusețe și iubire. Nu soldatul cuceritor era omul argentinian pe care naționala dorea să-l întruchipeze, ci figura pișicheră și jucăușă care domină psihicul argentinian când era vorba de sport.

E ceva remarcabil în faptul că selecționata a reușit să găsească un spațiu simbolic, un unghi mort pentru ochii rapaci ai dictaturii, în care să-și construiască un fir narativ cu care până și cei asupriți să se identifice. Poveștile din închisori, unde prizonierii politici se bucurau împreună cu temnicerii de victoria Argentinei în finala contra Olandei, sunt prea multe pentru a nu ascunde măcar un sâmbure de adevăr. Archetti o citează pe una dintre mamele din Plaza del Mayo, care recunoaște că i-a strâns pumnii echipei, chiar dacă fiul ei a fost făcut nevăzut de cei din loja VIP de pe El Monumental.

În fine, Menotti demonstrează și el, în biografia sa, gimnastica mentală pe care-a trebuit s-o execute acea generație: „Le-am spus jucătorilor să se uite la popor în tribune, nu la autorități, ci acolo unde stau probabil tații noștri, pentru că acolo îi vom găsi pe muncitori, brutari și taximetriști.‟

Al cui e Mondialul?

Istoria fotbalului, de fapt a sportului, e plină de exemple mai mult sau mai puțin stridente ale relației simbiotice pe care-o poartă cu politica. Uneori, relația asta e cu adevărat respingătoare. În privința asta, standardul de „excelență‟ e Olimpiada nazistă de la Berlin din 1936. Boris Johnson, Ministrul de Externe al Regatului Unit, n-a trebuit să caute mult cea mai facilă și ofensatoare comparație: „Putin se va folosi de ocazia asta ca Hitler de Jocurile Olimpice.‟

Descris ca „o combinație între un traumatism cranian și un pat nefăcut‟ de către comediantul Frankie Boyle, într-un documentar BBC despre Rusia, isteriile lui Johnson n-au trecut neobservate. Într-o țară care a pierdut mai multe vieți ca oricare alta în lupta contra nazismului, remarca pare insensibilă. Dar ilustrează perfect atmosfera glacială dintre regimurile occidentale și cel condus de Vladimir Putin.

Vom vorbi în viitor despre „Mondialul lui Putin‟ în aceiași termeni ca în cazul Italiei sau Argentinei? Unii o fac deja, oameni cu patul mai bine făcut decât Boris Johnson. Dincolo de exagerări și propagandă dubioasă, e greu să citești gândurile lui Danny Rose, fundașul englez, în The Guardian, fără să rămâi cu un gust amar. „Am spus familiei să rămână acasă, pentru că îmi fac griji pentru siguranța lor.‟ Asta în timp ce Alexei Smertin, fostul jucător al lui Chelsea și acum inspector anti-discriminare, anunță senin că „în Rusia nu există rasism.‟

FARE și Centrul Sova au publicat rezultatele ultimului sezon, care arată că incidentele violente și scandările fasciste s-au mai potolit în tribune. De la scandalul uriaș din Franța de acum doi ani, întreg aparatul de stat s-a mobilizat pentru a le pune botnița celor mai vizibili bătăuși. Unul dintre ei, Marat Maratow, relatează pentru 11Freunde ce ordine ar fi primit: „Ori te duci în vacanță, ori în Siberia.‟ Pe perioada turneului, în fața unei audiențe de miliarde, nici măcar obrazul lui Putin nu e suficient de gros încât să nu-i pese de capete sparte sau urlete barbare.

Pentru că, la urma urmei, evenimentele astea au mereu un scop mai complex decât ce se vede pe teren. Legitimitatea politică și „pacificarea‟ internă contează și pentru liberali și iliberali deopotrivă. Iar metodele nu sunt mereu atât de diferite cum ne-ar plăcea să credem. În Africa de Sud și Brazilia, întregi „townships‟ sau „favele‟ au fost rase de pe fața pământului de guverne la fel de preocupate de aparențe, de oameni care nu fac parte din portretul preferat.

La rădăcina răului ăsta rămâne un singur numitor comun: FIFA. O organizație care ia aceleași decizii bulversante de un secol încoace, care-și astupă urechile când vine vorba de vreo responsabilitate substanțială. În schimb, Rimet și Havelange, Blatter și acum Infantino au umplut fiecare saltea până la refuz. Cel mai scump Mondial din istorie va fi bineînțeles și cel mai lucrativ pentru organizația „non-profit‟ care parcă se chinuie dinadins să-și satirizeze propria creație.

Schimbările galopante din ultimii opt ani au cam eliminat orice termen de comparație dintre ce vom vedea în următoarele patru săptămâni și experimentele lui Mussolini. Sau cele ale juntei argentiniene. Putin nu-și poate anima suficient nici măcar mușchii faciali pentru turneul ăsta, după cum se vede din expresia posacă afișată în clipul oficial de bun venit. Rusia n-a fost niciodată obsedată de fotbal, cum au fost și sunt Italia și Argentina, iar actualul lot național nu poate inspira povești de dragoste. Rusia nu va câștiga trofeul, și nici măcar o organizare curată ca lacrima n-ar ajunge pentru a-i limpezi imaginea lui Putin în Occidentul dușmănos.

Tot ce rămâne e luciul orbitor al fotbalului, care poate-poate va lumina și părțile care nu primesc prea multă expunere în presa de la noi. Cum ar fi Robert Ustian și rețeaua sa de suporteri împotriva rasismului, pe care pornit-o și a crescut-o în ciuda riscurilor enorme. Sau cosacii de la Rostov din documentarul lui Boyle, care-l copleșesc cu ospitalitatea și prietenia lor. Sau, cine știe, un gol sau două care să-i îmbrățișeze până și pe londonezi și moscoviți. Cert e că, dacă vrem să ne bucurăm măcar puțin de spectacolul ăsta simultan grotesc și fermecător, va trebui să facem ca Menotti și să ne uităm „la popor, în tribune‟. Și să sperăm că nu vom mai vedea acolo scene ca la Marseille.