Ziua în care puștiul lui Marius s-a întâlnit cu puștii lui Gică Hagi. O poveste despre părinții și copiii din galeria galbenă a României
Ciprian Rus 22 iunie 2019(Corespondență din Cesena)
„Orice ar fi, orice s-ar întâmpla în seara asta, să nu dați în ei, să nu-i scrieți de rău! Sunt niște băieți așa de faini, hai să nu-i stricăm și pe ei cu heităreala”, mă roagă Marius, când îmi vede acreditarea de presă de la Europene. Suntem pe Via del Mare, în față la „Bombonera”, pubul vopsit în alb și negru, locul de pierzanie al fanilor Cesenei de la Curva Mare. Pub-ul e neîncăpător, strada din fața lui la fel. Peste tot în jur, numai tricouri galbene, cu o oră înaintea începerii meciului cu Anglia.
Marius e un munte de om și un munte de bunătate. Un bărbat blonziu care a venit în Italia pentru o viață mai bună. Muncește pe rupte, meciul ăsta e singurul pe care și-l permite să-l vadă la Euro, pentru că e vineri după-amiaza, iar sâmbătă e liber. „Cine-ți dă ție zi liberă marțea aici, că vrei tu să vezi un meci?”, îmi spune resemnat. „Nici cu Franța n-o să pot veni: meciul se termină târziu, ar însemna să ajung acasă la 4 dimineața, iar apoi să merg la muncă peste câteva ore”.
„Biletul de meci e 5 euro, iar pe noi ne-a costat numai autostrada 20”, se amuză un prieten din gașca lui Marius. Mă ia de după cap și îmi repetă și el cuvintele lui Marius: „Orice se întâmplă în seara asta, mergem cu băieții ăștia până la capăt. Sunt băieți de caracter, mulți dintre ei au pornit de jos, ca noi toți, departe, de tineri, prin țări străine. Ai zile bune, ai zile mai slabe – ce, câți dintre noi suntem toți numărul 1 în ce facem, așa cum a fost Halep?! – sunt 12 echipe aici la Euro și nu e ușor. Așa că ce au făcut ei până acum, faptul că au ajuns până aici, faptul că au bătut Croația, faptul că ne-au făcut bucuria asta de a veni aici, la noi, în Italia, asta e mai important decât orice rezultat”.
*
Nu există pe lume galerie mai frumoasă decât galeria echipei tale favorite. Dar galeria României de la Euro e frumoasă într-un fel anume. E exaltată, dar fără încrâncenări, e devotată, dar fără pretenții, e exigentă, dar empatică. E ca o familie de bună calitate – cum am văzut atâtea zilele acestea la Seravalle, la Forli și Cesena – care-și crește copilul responsabil, cu dragoste, dar fără presiune.
E plină galeria de părinți ai căror puști au pe spate numele lui Ianis. Oameni care știu ce înseamnă să crești un copil, oameni care știu mai bine ca oricine ce-a fost în sufletul lui Gică Hagi în toți acești ani și care știu bine ce e în sufletul lui Gică Hagi zilele astea. Cu toții s-ar sacrifica, la fel ca Gică, pentru ca fiii lor să poată călca pe urmele lui Ianis. Dar, oameni învățați cu munca, știu cât de greu se ajunge acolo sus. Sunt oameni obișnuiți, fiecare cu locul lor de muncă – mulți dintre ei aici, în Italia – și care nu cer de la alții, și cu atât mai puțin de la puștii din Naționala U21, decât ce-i învață și pe copiii lor: să fie harnici și să pună suflet în tot ce fac. De aici și rugămintea asta: „Orice ar fi, orice s-ar întâmpla în seara asta, să nu dați în ei, să nu-i scrieți de rău! Sunt niște băieți așa de faini, hai să nu-i stricăm și pe ei cu heităreala”.
*
Marius a făcut 300 de kilometri pe autostradă ca să vadă Naționala de tineret alături de fiul său, un puști de-o șchioapă, rușinos nevoie mare. Băiatul e prima oară la un meci de fotbal.
– Îi place fotbalul?
– Nu îi place, dar ce, baschetul îi plăcea înainte să-l duc la primul meci? Avem în oraș la noi o echipă bună și acum băiatul e cel mai mare fan, după ce a fost la câteva meciuri. Îți dai seama după ce va vedea atmosfera de la meciul cu Anglia, cu atâta emoție și cu atâția români în tribune… Pentru el am venit mai mult, am vrut să vadă un meci al României, îmi spune Marius.
Un artist boem umblă printre sutele de suporteri români cu o trusă de pensule și culori. E atât de zăpăcit, că trebuie să îi explici de trei ori ordinea culorilor de pe steagul României ca să îți picteze fața. Lumea din jur se amuză copios pe seama lui, în timp ce artistul îl colorează de meci pe puștiul lui Marius. Tânărul are emoții, toată lumea le are înaintea primului meci, toată lumea le are înaintea unui astfel de meci. Și ce meci a găsit și Marius ca să-și îndrăgostească puștiul de fotbal și de echipa asta fantastică! România – Anglia: singurul joc pentru care putea fugi 300 de kilometri pe autostradă fără să lipsească de la slujbă…
