Vești bune de la Andreea Chițu! Operația de ligamente a reușit, judoka se gândește deja ce are de făcut pentru a reveni mai puternică pe tatami

E 11:24 când sună telefonul. În difuzor, vocea judokăi Andreei Chițu sună tonic și hotărât, ca și cum ar pune la punct planul unei petreceri surpriză pentru prieteni. Numai că Andreea sună din salonul unei clinici specializate în medicină sportivă de lângă “Arena Națională” din București, acolo unde, în cursul serii de ieri, a fost operată la ligamentele încrucișate ale piciorului stâng de un reputat specialist român care profesează în Germania, doctorul Ștefan Irimia.

Andreea Chițu și-a rupt ligamentul în timpul meciului din sferturile de finală ale categoriei -52 kilograme, împotriva italiencei Odette Giuffrida, dar a continuat să lupte, chiar și așa, pentru o medalie de bronz, de care ar fi fost foarte aproape dacă reușea să apere cele câteva zeci de secunde rămase din meci în recalificările cu Erika Miranda.

“Operația a decurs foarte bine, azi chiar am reușit să ridic un pic piciorul, ceea ce e un semn foarte bun. Mi-au făcut anestezie locală, așa că am putut urmări operația pe ecran”, îmi povestește Andreea. “Am rămas șocată să văd cum arăta ligamentul, pentru că eu nu am avut simptomele clare pe care le ai la o ruptură de ligamente. În realitate, însă, ligamentul era efectiv explodat! Partea bună e că rotula și meniscul s-au dovenit a fi în regulă”.

Pentru Andreea Chițu urmează acum 6 luni de recuperare. “Recuperarea o voi face la București, cu soțul fostei judoka Alina Dumitru, care este un kinetoterapeut foarte bun. Am mai colaborat cu el când am avut probleme și cu mâna, și cu cotul, și cu spatele. Am foarte mare încredere în el și sunt convinsă că recuperarea cu el va fi una foarte bună. Acum trebuie să am răbdare și să vedem ce va fi apoi pe tatami, cum mă voi simți. E o perioadă destul de lungă și nu pot să mă pronunț ce va fi după”, spune Andreea.

Pas cu pas. Gânduri pe patul de spital

Chiar dacă absența de pe tatami va fi una lungă, Andreea nu-și poate lua gândul de la judo. Se gândește în continuare la ce s-a întâmplat la Rio de Janeiro și refuză, încăpățânată cum e ea, să creadă că accidentarea e cea care a privat-o de o medalie. Reface mental parcursul ultimului ciclu olimpic, încercând să se găsească lucruri care ar putea fi îmbunătățite.

“Faptul că acum nu am luat medalie nu ține de pregătire, pentru că pregătirea a fost bună. A fost foarte bună, exact ca la Londra, unde s-au luat două medalii, iar acum s-a luat doar un loc 5 și un loc 7, pe lângă podium. Nu știu ce ar trebui schimbat. Psiholog am avut, cu care să vorbim… A fost o pregătire atentă și bine făcută, și fizic, și tehnic. Eu sunt un caz mai special, pentru că sunt impulsivă pe saltea și nu am suficientă răbdare. Înfrângerea mea nu s-a datorat faptului că nu am fost bine pregătită. Din contră, m-am simțit foarte bine. La mine, problema e una psihologică. Am lucrat la ea, probabil că eu nu am suficientă răbdare uneori, nu am finalurile de meci. Încă nu am reușit să rezolv asta”, îmi mărturisea Andreea cu o zi înainte de operație.

“Va trebui să lucrez intens la asta pe viitor, cred că e singurul lucru care îmi lipsește. Și asta depinde în totalitate de mine. E un prim pas faptul că am devenit conștientă de ce greșesc și trebuie să mă concentrez pe asta, nu?”, zâmbește Andreea de pe patul de spital. E un prim pas, urmază alții, mai mici, mâine, când va părăsi, în cârje, spitalul. Apoi 6 luni de recuperare și, abia apoi, pasul cel mare, primul pas pe tatami în noua viață de după Rio.