„Fiind fată într-un sport de băieți, toți îți vor spune că ești băiețoasă, că nu ești feminină”

Cătălina Ivan e proaspăt absolventă a Facultății de Jurnalism, iar articolul de mai jos e o variantă adaptată a lucrării ei de licență, un fotoreportaj despre stereotipuri de gen din sport. „Voiam ca lucrarea de licență să fie ceva legat de sport, din moment ce și eu sunt sportivă și practic karate, un sport care era dominat de bărbați la început”, spune Cătălina. „Inițial, trebuia să realizez un fotoreportaj despre sporturi care nu sunt foarte populare în România, dar profesoara mea coordonatoare mi-a sugerat un articol despre granițele tot mai mici din sport. În timp ce am căutat sporturile potrivite și sportive pe care să le intervievez, mi-am dat seama că și eu îmi doream să aflu mai multe despre stereotipurile de gen din sport. Astfel a luat naștere acest material.”

Andreea și galele de kickboxing

Într-o sală de sport mică de la Școala Gimnazială numărul 2 din Fundeni se țin antrenamentele de kickboxing ale Clubului Sportiv Alistar din București. În partea dreaptă e un ring cu tatami de culoare alb-roșu, unde copiii au meciuri amicale, iar în partea stângă e un loc liber pe parchet, lângă sacul de box, unde fac încălzirea. În jurul sălii sunt bănci pe care se pot odihni și unde își lasă gențile de sport și echipamentul, format din mănuși de box și tibiere. Unii dintre ei au și cască, dar nu o folosesc în timpul antrenamentului. Majoritatea sunt băieți cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani și execută gălăgios loviturile indicate de antrenor. Lucrează în echipe de câte doi și lovesc pe rând. Apoi, după ce termină exercițiile, antrenorul îi pune într-un șir indian în fața sacului de box și le spune să lovească croșee.

Andreea Cebuc este singura fată din încăpere. Are 16 ani și este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic „Iulia Hașdeu” din București. A practicat și înotul o perioadă, dar într-a IX-a a ales să facă kickboxing de performanță. Vineri seara, se antrenează împreună cu David Păun, un băiat apropiat de înălțimea ei, chiar dacă e mai mic cu trei ani. Îi ține piept Andreei într-un meci amical, dar nu-i e frică să o lovească. Îi antrenează tatăl Andreei, Marian Cebuc.

La început, kickboxingul a fost un coșmar pentru Andreea. Tatăl ei a insistat să-l practice ca să slăbească. Sala de la școala gimnazială era aproape de casă, iar tatăl ei o putea aduce ușor la antrenamente. La început plângea și refuza să meargă, dar după prima competiție și primul meci, a început să-i placă. Îi place mai ales sentimentul pe care îl are când câștigă un meci și arbitrul îi ridică mâna.

În afară de kickboxing, Andreea practică și wushu, un stil de arte marțiale chinezești full-contact, unde sunt mai multe fete decât la antrenamentele de kickboxing. La wushu are cel puțin trei competiții pe an, dar nivelul este scăzut, deoarece e o singură fată la fiecare categorie.

Din meciurile pe care Andreea le postează pe conturile ei de pe rețelele sociale, am observat că partea feminină a acestui sport nu este mai puțin violentă decât cea masculină. Însă Andreea spune că diferențele în acest sport sunt altele. Ea crede că în țara noastră sunt puține fete care practică kickboxing, în timp ce băieții sunt opt sau nouă pe categorie. Concurența este mai mare, astfel ei ajung să aibă trei, patru meciuri ca să iasă pe primul loc, în timp ce ea are doar unul. Povestea se schimbă atunci când merge la competiții în alte țări. Acolo are mai multe fete pe categorie și îi este mult mai greu să obțină primul loc, deoarece nivelul este mult mai ridicat. În țara noastră, Andreei i se pare că nivelul este mai scăzut, mai ales la fete. „Majoritatea fetelor se apucă doar pentru că li se pare că e cool. Multe fete fac numai așa: mă duc la un antrenament, după îmi pun poză pe Instagram, pe Facebook, kickbox pasiunea mea, my life, my religion, doar așa, să se afle în treabă”, spune Andreea, care și-ar dori ca fetele să se țină de acest sport, nu doar să se laude pe rețelele sociale.

Unul dintre avantajele pe care senioarele îl au în kickboxing este faptul că la galele profesioniste se caută fete și sunt plătite mai bine decât băieții. „E mult mai ușor ca fată să ajungi să lupți la profesioniști decât ca băiat.” Andreea a participat la cinci gale profesioniste până acum. „Vreau să țintesc cât mai sus, să lupt în cele mai tari promoții din lume.”

La ultimele gale din care a făcut parte, în martie și iunie, a apărut pe posterul evenimentului alături de nume cunoscute ale kickboxing-ului masculin, precum Mirel Drăgan (multiplu campion mondial, european și național la Kempo, campion european Muay Thai Pro) și Tolea Ciumac (multiplu campion european și mondial de Kempo). Ambele gale s-au ținut în București, la Berăria H.

La antrenamente nu este agresivă, dar în competiții își lovește adversarele cu putere, știind că nici ele nu-i vor arăta milă. În meciul cu Daniela Nica din martie, Andreea a lovit-o puternic, atât cu pumnii, cât și cu picioarele și a stat foarte puțin într-o poziție defensivă, spre deosebire de Daniela, care părea că încearcă să se apere și să atace mai puțin. În final, din cauza loviturilor de picior pe care le-a primit în abdomen în mod repetat, Daniela a fost nevoită să abandoneze.

Când era copil, bunica Andreei i-a spus că ar fi trebuit să meargă la tenis, deoarece va câștiga mai mulți bani și că va ajunge cineva. Andreea i-a spus că și din kickboxing poți câștiga bani și poți ajunge cunoscut. Visul ei era să ajungă să lupte în galele Glory, cea mai importantă promoție de kickboxing din lume, considerată noul K-1.

Andreea le-a demonstrat celor care i-au spus că acest sport nu este pentru fete că poate ieși campioană într-un sport violent. „Fiind fată într-un sport de băieți, toți îți vor spune că ești băiețoasă, că nu ești feminină. Trebuie să-ți vezi de treaba ta, să muncești și după, când o să ajungi unde îți dorești, o să vezi cum toată lumea o să se întoarcă la tine.”

**

Ana-Maria Nanu: „Uneori primim chiar foarte multă atenție din partea băieților, dar nu mi se pare o chestie ieșită din comun. Fiecare cu treaba lui”.

Terenurile de rugby din spatele Federației Române de Rugby sunt pustii într-o marți după-amiază. Singurele sunete vin de pe terenurile de tenis și cele de atletism din jur, de unde se aud copii alergând. Jucătoarele de la CS Agronomia București sosesc îmbrăcate în pantaloni scurți negri și tricouri roz, pe care scrie „Keep Rugby Clean”, mesajul unei campanii împotriva dopajului. Dedesubt poartă colanți scurți, tot de culoare neagră. Jampierele și adidașii cu crampoane sunt nelipsiți. Își lasă ghiozdanele, sticlele cu apă și încălțămintea de stradă pe marginea terenului și încep încălzirea. Astăzi urmează să facă pase și recepții.

Ana-Maria Nanu are 15 ani și este elevă la Liceul Teoretic „Constantin Brâncoveanu” din București. A moștenit, la fel ca fratele ei geamăn, pasiunea pentru rugby de la tatăl lor, care a practicat rugby când era de vârsta ei, însă a renunțat în urma unei accidentări. Ana a început să joace de la 11 ani și spune că ce-i place cel mai mult la acest sport e colectivul din care face parte, echipa de junioare numită Buburuzele.

Ana-Maria, care joacă și în echipa de senioare, spune că încearcă să ignore stereotipurile despre acest sport: „Nu am băgat în seamă multe lucruri despre acest sport, pentru că știam că este de contact”, spune jucătoarea care a avut nasul spart o dată. A fost întrebată de multe ori de ce practică rugby, iar unele persoane i-au recomandat sporturi care sunt asociate de obicei cu fetele, cum ar fi handbalul și voleiul.

Spune că diferențe de gen din rugby au legătură mai mult cu structura echipei. „În România, cel puțin, nu există echipă de rugby în 15 feminin, și la băieți sunt o grămadă. La fete este doar rugby în 7”, a spus Ana. Față de fotbalul feminin, unde baza de juniorat este în formare, la rugby sunt mai multe echipe de junioare decât de senioare.

Ana-Maria spune că a vrut să renunțe deoarece erau multe fete mai mari decât ea în echipă, iar ea nu avea destulă experiență și credea că nu se va descurca. Acum își dorește să se califice la Jocurile Olimpice de peste cinci ani. Ar vrea ca mai multe fete să practice acest sport, iar pe cele care deja îl practică deja le-a sfătuit să nu asculte zvonurile; dacă fac ceea ce le place, vor reuși.

În timpul antrenamentului fetelor, băieții de pe terenurile alăturate s-au oprit din când în când să le urmărească, dar Buburezele au rămas concentrate la antrenamentul lor. „Uneori primim chiar foarte multă atenție din partea băieților”, spune Ana-Maria, „dar nu mi se pare o chestie ieșită din comun. Fiecare cu treaba lui”.

Fotografii de Cătălina Ivan