Jocurile de la Euro s-au reluat, dar „independența” Marii Britanii a schimbat miza turneului din Franța

În cele două zile de pauză pe care Euro 2016 și le-a permis, 52% dintre britanici și-au exprimat dorința de a părăsi, după 43 de ani, Uniunea Europeană (UE). Și chiar dacă turneul e la fel, cu aceleași echipe și aceiași jucători, câteva lucruri sunt diferite. Francezii, nemții, italienii și spaniolii sunt mai curioși să-i întrebe pe fotbaliștii, jurnaliștii și suporterii britanici de ce-au făcut asta. Și doar apoi vor să-i învingă și să-i trimită – ușor ofticați – în Insula lor.

Am urmărit și noi, la fel ca tine, primele efecte ale unui Brexit care ne era prezentat, până vineri dimineață, ca foarte puțin probabil.

Poate și de-asta, pentru că ieșirea Regatului din UE părea atât de greu de crezut, în România, de pe malul celălalt al construcției europene, încă ne întrebăm, bătrânește, “cum mă afectează pe mine?”, bombănind fără interes viu despre decizia britanicilor de a părăsi o Uniune pe care mulți o consideram – până vineri dimineață – mai mult a lor decât a noastră. În definitiv, dacă România reprezintă capătul estic al Uniunii, Marea Britanie (UK) deschidea porțile către (și reprezenta) valorile ei vestice. Ideile care au stat – chiar dacă UK nu s-a numărat printre cei șase membri fondatori – la baza UE.

Dar nu ăsta e locul (și cu siguranță nu e asta ziua) să ne dăm cu părerea, aflându-ne în treabă, despre Brexit. The Guardian, The Economist, Financial Times și altele ca ele o fac de câteva luni, au făcut-o și vineri, iar peste Ocean cineva trebuie să înțeleagă ce anume a câștigat acum societatea modernă (și încă globală) în care trăim.

Pentru că învingătorii referendumului, în afara lui Nigel Farage, au fost la fel de surprinși de victoria lor cum au fost învinșii de înfrângerea lor. În fața monumentalei decizii pe care au provocat-o prin câteva linii de campanie pe cât de ieftine, pe atât de aderente și contagioase, câștigătorii au zâmbit ca fără ei, strigând, ușor stingheri: WE DID IT!

Ce anume au reușit? Nimeni nu prea are habar în momentul acesta.

La primul interviu după aflarea rezultatelor (52% dintre britanici și-au exprimat dorința de a părăsi Uniunea Europeană), chiar fostul primar al Londrei, Boris Johnson, unul dintre artizanii acestei mari (și îngrijorătoare) victorii, îți amintea de câinele care, alergând și lătrând cât poate de tare după o mașină, se oprește brusc când își dă seama, surprins, că a ajuns-o. “Și acum?”. Tot asta părea să se-ntrebe și Johnson, dar nu cu voce tare. În schimb, omul creditat cu cele mai mari șanse să-l înlocuiască (probabil în octombrie) pe demisionarul David Cameron în fotoliul de prim ministru al Marii Britanii, a îndemnat la calm și răbdare, la decizii așezate.

Dar un referendum nu e o afacere așezată. Un referendum este crud oricum l-ai privi. Oamenii sunt îndemnați să răspundă cu DA sau NU, cu Leave sau Remain la întrebări prea complicate pentru răspunsuri atât de categorice. Ca dovadă, răspunsul din zorii zilei de 24 iunie – Leave – aduce o mulțime de necunoscute lângă o singură cunoscută: Marea Britanie va ieși din UE.

Ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut azi, și pe mulți îi încearcă îngrijorarea. Nu neapărat grija piețelor și a economiilor, dar grija că discursurile și sloganurile xenofobe folosite în campanie vor încuraja și alte mișcări, partide și personaje politice plasate la (o) extremă. Oricare ar fi ea.

În presă, fiecare publicație și-a luat propria bucățică din Brexit: piețele, moneda și cifrele – toate în scădere, și în UK, și în UE – au intrat pe mâna îngrijoratelor ziare economice; chestiunile sociale, ca viitoarele politici și acorduri de imigrare, liberă trecere sau dreptul la muncă, au încăput în atenția ziarelor generaliste; în fine, media sportivă a rămas să se-ntrebe cum schimbă Brexitul sportul din Europa? Mai precis, care sporturi vor fi afectate?

Dacă la prima întrebare e complicat de răspuns, la a doua e mai simplu: la fotbal am putea avea cele mai multe schimbări. Cele mai multe schimbări le vor cunoaște, probabil, ligile britanice, mai ales Premier League, dar nici fotbalul european nu va rămâne neschimbat.

Ce și când se va schimba, asta rămâne de văzut. Nimeni nu are pretenția răspunsurilor precise, pentru că nimeni nu știe nici măcar când va începe oficial procedura divorțului, darămite termenii săi.

Dar nu putem să nu remarcăm, cum o făcea, autoironic, și Alex Chick, că Marea Britanie nu și-a pierdut simțul umorului când vine vorba de timing: “În vreme ce Regatul primește șocanta veste că urmează să părăsească arena europeană (citește UE), zeci de mii de cetățeni britanici se află în Franța, sperând că Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord vor evita o soartă asemănătoare zilele astea.”

Trei echipe din Regat au ajuns în ultimele 16 la Euro, iar fotbalul britanic n-a fost niciodată atât de bine reprezentat pe scena europeană, spunea Chick, înainte să-și recunoască, la fel ca mulți dintre noi, speranța că turneul ar fi putut scoate la lumină lucrurile bune ale societății europene de azi: amestecul dintre diversitatea nemaipomenită și identitățile culturale puternice, formate în sute de ani.

“Sportul ne poate ajuta să trecem de șocul Brexitului și ne poate arăta că Marea Britanie va fi întotdeauna parte din Europa”, mai spunea Chick.

Poate și cu miza asta se va juca, sâmbătă seara (ora 19.00), meciul dintre Țara Galilor și Irlanda de Nord: CeiCareVorSăPlece contra CelorCareVorSăRămână.

Și auzim deja că lumea vrea ca Islanda să elimine Anglia de la Euro. Nu doar pentru că Islanda – ajunsă în premieră la un campionat european – are o poveste inspirațională, ci pentru că europenii, ușor ofticați, sau măcar nelămuriți, vor vrea să ofere și englezilor (nu doar galezilor) independența pe care și-au cerut-o la referendumul de joi.

Așa că Europeanul din Franța va testa, fără voia lui, noul statut al britanicilor în Uniunea Europeană. Să sperăm că Chick avea dreptate: sportul ne va arăta că Marea Britanie face încă parte din Europa, cu sau fără Uniunea ei.