România merge la EURO 2024! După 30 de ani, avem o nouă echipă care crede în șansele ei. Și ne obligă să credem și noi

La 30 de ani și o zi de la spectaculoasa calificare a lui Gică Hagi, Anghel Iordănescu și compania la Mondialul american din 1994, Ianis Hagi, Edward Iordănescu și compania se califică la Euro 2024. Victoria cu 2-1 în meciul decisiv cu Israel, jucat la Budapesta, în condițiile în care „tricolorilor” le era de ajuns și un egal, e doar una dintre coincidențe.

Evident, în ciuda bucuriei de moment – necesară și eliberatoare după 8 ani fără vreo performanță notabilă la acest nivel – evenimentele trebuie riguros scalate. Vorbim despre o calificare la un European, nu la un Mondial, unde n-am mai fost din ’98, vorbim despre formate competiționale radical schimbate, asta ca să nu intrăm în detalii de stilistică a jocului.

Pe de altă parte, față de generația ’93, echipa de azi mai avea o șansă de calificare în meciul de marți cu Elveția. Faptul că nu ne-a făcut să tremurăm – nici măcar în meciul din Ungaria contra Israelului – până în ultima secundă e un detaliu care rupe o altă serie de „coincidențe”, lungă și nefastă, de care mai bine să nu ne aducem aminte. Condusă cu 1-0 încă din minutul 2, formația condusă din teren de Nicușor Stanciu a făcut un excelent meci psihologic, a revenit rapid în joc și a controlat cu autoritate disputa, chiar dacă nu a închis meciul înainte de „roșul” lui Mihăilă.

La fel ca acum 30 de ani, barele au jucat un rol crucial în calificare. Sunt destui care spun că dacă penaltiul lui Bodin nu ar fi nimerit transversala porții lui Florin Prunea, astfel se scria istoria fotbalului românesc. Chiar dacă galezii ar fi trecut la conducere, ai noștri mai aveau minute bune pentru un gol egalizator. Dar atingerea fulgurantă a șansei e parte din destinul marilor echipe și al marilor performanțe – un „reminder” că judecăm, poate, prea rece conjunctura mai largă a performanței de acum. Da, grupa a fost ușoară, da, liderul incontestabil, Elveția, a avut o campanie mizerabilă, da, am avut noroc în unele meciuri, dar o calificare înseamnă mult mai mult decât o sumă de decupaje răutăcioase.

O calificare înseamnă și golurile cu atingerea harului marcate de Mihăilă în Elveția, înseamnă și accidentarea sa stupidă de la celebrarea egalului, înseamnă și ratarea sa teribilă contra Israelului, înseamnă și roșul încasat pentru o imprudență la mijlocul terenului. Cu „dacă și cu poate”, România ar fi avut, cine știe, mai multe calificări în ultimele două decenii. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de cele pe care le-am obținut, implicit de cea obținută acum de „tricolori” în Ungaria.

Într-o epocă în care, parcă, politicul influențează oricum sportul mai mult decât oricând și mai mult decât s-ar cuveni, situația din Orientul Mijlociu a influențat dramatic situația din grupa de calificare a României. În ciuda programului aglomerat și a lipsei terenului propriu, echipa Israelului a venit la meciul decisiv cu o motivație greu de contracarat. E meritul băieților lui Edi Iordănescu că, jucând matur și echilibrat, nu au „politizat” meciul, tăind adversarilor posibilitățile prin care se puteau monta psihologic. Jocul hotărâtor cu Israelul a arătat destule note pozitive în jocul Naționalei, dar senzația e că direcția pe care România poate construi cel mai sigur pentru viitorul turneu final e cea a jocului cu „capul” demonstrat pe terenul Akademiei „Puskas”.

Ratarea, acum, a calificării la Euro 2024 ar fi însemnat, foarte probabil, „cântecul de lebădă” al generației semifinaliste de la turneul continental U21 din Italia și San Marino. Unii dintre componenții formației de atunci au ajuns deja la 25 de ani, încă doi sau patru ani i-ar fi putut scoate definitiv pe unii din traiectoria spre un mare turneu final de seniori. Dacă tot e să căutăm coincidențe cu Generația ’93, cea mai sigură dintre ele e că, la fel ca și acum, și trupa de atunci era la vârsta optimă pentru marea lovitură a carierei. Gică Hagi era ceva mai în vârstă, dar Ilie Dumitrescu, Florin Răducioiu sau Dorinel Munteanu erau la vârsta nucleului care ne-a făcut să visăm în 2019.

Dacă Nicu Stanciu, Răzvan Marin sau Ianis Hagi au trăit, zilele acestea, cu presiunea ratării încă unui obiectiv, trebuie să revenim la comparația cu 1993 pentru a înțelege cât de delicată era situația grupului de atunci, care, după efervescența Italiei Novanta, ratase „cu brio” Europeanul din 1992. O nouă ratare ar fi fost pur și simplu catastrofală pentru destinul acelei generații. Întotdeauna se joacă mai mult decât meciul din respectiva seară, iar miza celor două meciuri decisive despărțite de 30 de ani și rezolvate de stângul lui Hagi senior și Hagi junior dă sens paralelei dintre cele două momente.

Și-apoi, desigur, niciuna dintre cele două calificări nu a venit din neant. Prima e rodul sistemului închis de dinainte de 1989, celelalte se poate revendica de la faimoasa Regulă U21 și de la excelenta inițiativă a lui Gică Hagi – care i-a format la academia lui pe mulți dintre jucătorii Naționalei de acum.

Prezența României la turneul din Germania 2024 vine după trei turnee finale consecutive – bonus, o prezență la Jocurile Olimpice – ale selecționatelor U21. Și chiar nucleul din meciul cu Israel, cu Răzvan Marin, Ianis Hagi și George Pușcaș, plus alți jucători determinanți în această campanie are experiența turneelor finale U21. Jumătate din lotul României contra Israelului a trecut pe la tineret în ultimii ani! Ceva s-a făcut bine în toți acești ani, iar calificarea la Euro este, într-un fel, certificatul de naștere al „Generației 2019” – generația care ne-a dat atât de mari speranțe în acea vară italiană.

Chiar așa – cu Hagi, Popescu sau Belodedici jucând la echipe mari din Vest – România lui ’93-’94 nu avea statutul de favorită nici măcar împotriva unor echipe precum Columbia. Ca să ajungă la perfomanțele fantastice de la Mondialul din SUA, generația devenită mai apoi „de Aur” s-a autodepășit meci de meci. Nu mai avem talentul ofensiv de atunci, dar celor de azi le rămâne lecția hărniciei și-a disciplinei unor jucători ca Gică Mihali, Dorinel Munteanu, Didi Prodan sau Ionuț Lupescu. Dacă și cei de acum se vor autodepăși la acest test de maturitate, atunci temerile „haterilor” cum că Naționala de fotbal va avea soarta celei de rugbi la recentul Mondial vor fi infirmate.

Între atâtea coincidențe, urmează, după bucuria de aseară, meciul de marți cu Elveția, Naționala care a zdrobit România în SUA ’94, după victoria euforică contra Columbiei. Acum, jocul cu Elveția înseamnă primul test serios al „Generației așteptate” a lui Hagi junior. Un rezultat pozitiv ne-ar da câștigători ai grupei și ne-ar ușura tragerea la sorți pentru Euro 2024. Dar, indiferent de rezultatul de marți, o calificare e o calificare.

Au trecut 30 de ani de la nașterea „Generației de Aur”, de ce n-am fi asistat, aseară, la nașterea unei noi generații memorabile?! S-au întâmplat atâtea în deceniile de după anii gri ai tranziției, în care singura noastră bucurie era fotbalul, încât faptul că noua Națională – cu copii școliți în academii de fotbal din Vest, precum Alibec sau Drăgușin, cu copii frumos crescuți, precum Ianis sau Răzvan Marin, de foști fotbaliști de top, cu tineri precum impetuosul Rațiu, care vin din diaspora ca să reprezinte „tricolorul”, cu jucători ca Drăguș sau Marius Marin, care, abia ieșit din juniorat au deja ani mulți de fotbal dur, european – și-ar putea lua destinul în mâini ca să ne demonstreze că totul e posibil ar fi chiar ultima minune.

Se spune că trebuie să crezi ca să ți se arate anumite semne. Poate că această coincidență luminoasă între destinele a două dintre marile nume din fotbalul nostru – Hagi și Iordănescu – vine tocmai ca să ne dea un indiciu. Două mari calificări despărțite de 30 de ani și o zi. Dar ce zi și ce victorie! Hai, România!

Foto: Răzvan Păsărică /Sport Pictures