Lacrimi la Paris: Andreea, Lilia și Bernadette ne fac părtași la emoțiile din spatele marilor performanțe

Duminică a fost o zi cu lacrimi la Paris. Ca ploaia din timpul ceremoniei de deschidere, lacrimile colorează hârtia de turnesol a vieții. Uneori sunt lacrimi de bucurie, alteori de tristețe și frustrare și neputință, și – cum viața bate știința – hârtia de turnesol se poate colora tot timpul la fel, în albastrul emoțiilor dătătoare de sens.

A fost o zi cu lacrimi la Paris. Au fost, mai întâi, lacrimile Andreei Preda, apoi ale Liliei Cosman, de după căderile și ridicările lor de la paralele. Sunt, între o blestemată de cădere în gol și momentul în care, sub privirile câtorva mii de suporteri avizați și a câtorva sute de milioane de telespectatori, revii la aparat, câteva secunde în care, cumva mașinal, îți umpli palmele cu talc și încerci să-ți amintești unde s-a rupt filmul și de unde trebuie să o iei de la capăt. Tragi aer în piept, în timp ce, deși sala e încremenită, antrenorul îți vorbește pe „mute”. N-ai încotro, îți iei elan și urci din nou pe aparat și te conjuri să termini exercițiul cu o aterizare perfectă. Abia apoi, după secunda aceea cât o eternitate de la poza de final, abia atunci îți dai voie să plângi… Doi cameramani sunt imediat după tine, iar click-urile aparatelor foto, 20 de cadre pe secundă, țin ritmul draconic al bătăilor inimii tale. N-ai împlinit 18 ani, iar lacrimile tocmai au devenit cea mai pregnantă amintire din viața ta: „Lacrimile de la Paris”.

A fost o zi cu lacrimi la Paris. Bernadette Szocs n-a căzut. Doar că, pur și simplu, nu s-a putut ridica, în primul și în primul rând, la înălțimea propriilor așteptări. Crezuse mult într-o medalie la dublu mixt și n-a fost să fie: sunt zile în care cei mai buni decât tine, cei pe care visezi ani de zile să-i depășești, sunt iar mai buni. Nu mult mai buni, nici pe departe. Doar enervant de inspirați la acele cinci-șase mingi care, de-a lungul a patru seturi, pot schimba radical soarta unui meci. Nu e un capăt de lume să termini pe 5 – iarăși pe 5! – un turneu olimpic. Dar tu ești altfel și simți nevoia să plângi și chiar nu contează că în fața ta e plin de jurnaliști. Ești Berni Szocs și nu ai nimic de ascuns. Decât, poate, ambiția pentru viitor, pe care o simți tot mai sufocantă în timp ce vorbești în fața telefoanelor mobile puse pe modul „recording”. Recording: „Lacrimile de la Paris”.

O știm cu toții pe Berni. Știm cum țipă după punctele ei fabuloase, știm cum țopăie pe masa de joc după marile sale victorii. Sunt puțini sportivi mai deschiși decât Berni Szocs. Fata asta, care a învățat limba în paralel cu tenisul de masă, tot mai bine și tot mai bine, nu știe mintă în românește. Își poartă mereu inima prinsă, ca un pin, la rever. Chiar nu mai contează dacă e sau nu drapată într-un costum tricolor.

La 29 de ani, Berni nu mai e o copilă, precum Andreea sau Lilia. Are o carieră spectaculoasă în spate, a ajuns acolo unde nimeni nu credea că va ajunge: o europeană sadea în Top10 mondial, care visează în fiecare zi să fie prima în lume. Dar lacrimile nu aleg după vârstă și după palmares. La fel ca și calificarea în finală, după 12 ani, a naționalei de gimnastică, o medalie olimpică la tenis de masă e mai mult o ambiție a sportivilor decât o exigență populară. Ne bucurăm, desigur, de toate victoriile, deși, ce-i drept, puțini dintre noi știu să se bucure precum Berni. Dar, ca să fim sinceri, și mai puțini dintre noi suferă cum suferă ea la înfrângeri.

Sunt o mână de oameni, 106, care ne reprezintă la Jocuri, și fiecare dintre ei și-a câștigat, la pachet cu calificarea, dreptul de a plânge, dacă așa simt. Andreea, Lilia și Berni au simțit să plângă, iar lacrimile lor sunt parte din povestea noastră la Paris. Andreei sau Liliei, viața le-a mai dat o șansă în finala pe echipe. Bernadette n-are nevoie decât de adierea unei aripi de fluture, undeva în Asia, pentru a-și transforma ambiția într-o medalie. Să vezi atunci țopăit pe masa de la Arena Sud 4! Și să vezi atunci lacrimi.