Corespondență Lead.ro din Paris
Un băiat de 19 ani merge încet pe marginea bazinului Defense Arena. Poartă medalia de aur la gât și un steag tricolor pe umeri. Se oprește în fața fotografilor și zâmbește larg. E primul campion olimpic din istoria înotului masculin românesc. Medalia de la gât, mare și strălucitoare, e grea și muncită. A fost „o luptă de câini”, a spus jurnaliștilor despre finala pe care tocmai a câștigat-o la 200 de metri liber. Când a ajuns în fața lor, aceștia l-au aplaudat și i-au mulțumit, iar el a cântat: ta-na-na-na.
„Ți-am zis aseară că vii cu medalia de gât”, i s-a amintit din rândul jurnaliștilor.
„Și răspunsul meu a fost habar n-am. Pentru că, într-adevar, nu mi-a păsat de medalie. Adică așa am câștigat-o. Nu ăsta e obiectivul, obiectivul e să te simți bine, adică vii la Jocurile Olimpice pentru a concura contra celor mai buni din lume, e un privilegiu doar să fii aici, așa că tocmai pentru că nu am luptat pentru medalie am reușit s-o câștig.”
A fost cea mai grea cursă a lui de 200 de metri?
„A fost o luptă de câini, fix așa aș descrie-o. Pe ultimii 50 de metri îl vedeam pe american că era în fața mea, știam că neamțul e undeva în stânga mea, văzusem că plecase tare; chiar dacă nu te uiți la ei, îi simți acolo respirându-ți în ceafă, îi vezi cu coada ochilor. Știam că sunt acolo și nu mi-am permis pentru nicio secundă să o las moale. Nu trebuia să plec nici prea tare, nici prea încet, am făcut exact cursa pe care mi-o doream. Și chiar dacă nu ăsta era obiectivul principal, bineînțeles că mă bucur de medalie și mă bucur că am scris istorie pentru înot. Mi-am dat seama când am atins plăcuța, pentru că au niște lumini pe ele. Și am văzut instant că sunt primul.”
David a spus că în momentul acela a simțit euforie.
Întrebat dacă a văzut lacrimile de bucurie în tribună, a spus că și el a avut. „Ok, nu sunt eu cel mai deschis, dar mai plâng și eu, adică când am dat primul interviu celor de la TVR, îmi dădeau lacrimile. Inclusiv pe podium, m-am obținut cu greu. Am văzut toate steagurile, când eram mic mă uitam la Jocurile Olimpice, la Michael Phelps, la cum se ridica steagul și tuturor celorlalți campioni olimpici, cum li se ridică steagul, și am visat la acest moment. La 11 ani, tortul meu a fost cu JO de la Tokyo 2020, adică eu de la 10-11 ani știam că îmi doresc să ajung la Jocuri. Și dacă eu am reușit, un băiat născut, crescut în Pantelimon și Titan, un băiat complet obișnuit, absolut oricine poate prin determinare, perseverență și muncă. Foarte multă muncă.”
Și la 100 de metri?, a fost întrebat.
„Vedem mâine, exact cum v-am răspuns și pentru 200. Sunt un pic mai relaxat, bineînțeles. Am trecut de jumătate din cea mai importantă competiție a anului, pentru mine. Și când o să fiu în vacanță, o să am un pic de timp să mă bucur cu adevărat.”
Este și mai greu la 100 de metri?
„E la fel de greu peste tot. Sunt curse diferite, efort diferit. Dacă tot sunteți toți aici și sunt foarte multe microfoane, aș vrea să profit de ocazie să le mulțumesc tuturor celor care au avut încredere în mine, care m-au susținut, de la A la Z, de la prieteni, la profesori, la absolut oricine, familie, apropiați. Dar le mulțumesc și tuturor celor care nu au avut încredere în mine, pentru că fără ei nu puteam să ajung aici. Fiecare om din viața mea a jucat un rol foarte important în dezvoltarea mea. Așa că, din nou, repet, dacă eu am putut, absolut oricine poate: oamenii obișnuiți pot să facă lucruri extraordinare!”
View this post on Instagram
View this post on Instagram