Povești olimpice de la Paris: „Acest sport m-a măcinat și m-a distrus, dar mi-a dat și viață. Mi-a dat tot ce sunt acum” 

Pe lângă toate performanțele sportivilor români, mai departe de emoțiile lor, care devin și emoțiile noastre, Jocurile Olimpice de la Paris oferă alte și alte povești care merită atenție. Uite patru care ne-au plăcut:

Franța a oprit dominația Fiji la rugby în șapte. Despre sport ca religie și continuă nevoie de adaptabilitate 

Până la finala olimpică de acum câteva zile dintre Franța și Fiji la rugby în șapte, echipa de rugby a Fiji avea în spate o serie de 17 victorii la rând și două titluri olimpice – câștigate la Rio și Tokyo. Practic, din 2016, de când acest sport a debutat la Jocurile Olimpice, nicio altă echipă nu s-a putut apropia de Flying Fijians, așa cum e supranumită echipa națională. 

La Paris 2024 au fost, de asemenea, de neoprit până în finală. În finală însă, pe un Stade de France neîncăpător, cu peste 70 de mii de oameni prezenți, Franța a reușit improbabilul: să învingă Fiji, cea mai bună echipă la rugby în șapte, respectiv țara în care rugby-ul e văzut ca o „religie”. Pentru o țară ca Fiji, cu 900 de mii de locuitori – dintre care peste 40 de mii sunt înregistrați ca jucători de  rugby – , măcinată de conflicte și dominată de sărăcie, rugby-ul reprezintă o obsesie, un motiv care aduce unitate. Și când echipa națională evoluează „totul se oprește în loc”. 

La această ediție, Fiji a obținut medalia de argint – a treia medalie olimpică din istoria țării – dar marele merit revine Franței și în special lui Antoine Dupont, cel datorită căruia a fost posibilă această victorie. Dupont a fost jucătorul-cheie în această finală și cel care a înscris decisiv de fiecare dată: a intrat în meci după pauză, când scorul era 7-7, iar în următoarele minute, după două eseuri ale ui, titlul olimpic era deja stabilit. Ce este însă fascinant la această poveste e că Dupont a intrat în echipa de rugby șapte a Franței la începutul acestui an, el fiind căpitanul naționalei la rugby XV. A renunțat la acest rol de căpitan la rugby XV, nu a participat la Turneul celor Șase Națiuni și a început un drum complicat de adaptare – pentru că, deși rugby 7 are aceleași reguli ca rugby 15, planurile tactice sunt complet diferite. 

Deși i-a fost greu și a recunoscut că în primele luni nu a înțeles ce caută în această echipă, fiindu-i dificil să se adapteze, Dupoint și-a dus la bun sfârșit planul de a ajuta Franța să cucerească o medalie olimpică. 

Adam Peaty ratează aurul olimpic, se încheie o eră: „Acest sport m-a măcinat și m-a distrus, dar mi-a dat și viață. Mi-a dat tot ce sunt acum”

Adam Peaty e cel mai titrat înotător britanic, câștigător a trei titluri olimpice și a altor opt medalii de aur la campionatele mondiale. Este, de asemenea, și deținătorul recordului mondial la 50 de metri bras (56,88 secunde), probabil un record care nu va fi doborît prea curând. În ultimul an și jumătate, Peaty a luat o pauză, s-a retras de la toate competițiile după mai multe probleme cu depresia și alcoolul, și a reluat antrenamentele în urmă cu câteva luni, special pentru Jocurile Olimpice, acolo unde căuta medalia de aur, respectiv dorința de a deveni unul dintre cei trei înotători, alături de Michael Phelps și Katie Ledecky, care câștigă aurul olimpic la trei ediții consecutive ale JO, dar și primul înotător care deține trei titluri olimpice la 50 de metri bras. 

Acest titlu olimpic n-a venit la Paris 2024. A ajuns cu două sutimi de secundă în spatele italianului Nicolo Martinenghi și astfel i-a revenit doar medalia de argint – a șasea lui medalie olimpică – pe care a împărțit-o cu Nic Fink, americanul care a obținut același timp ca Peaty. 

Povestea lui Peaty nu e însă doar despre cum a ratat medalia olimpică. E, în esență, despre cum a revenit dintr-o perioadă neagră, în care a simțit constant că are „un demon în spate”; în repetate rânduri a avut dubii, s-a simțit singur și a căutat perfecțiunea într-un sport dur. Peaty și-a dorit obsesiv să fie cel mai bun – și a reușit asta – dar această dorința arzătoare, bazată, spune el, pe un perfecționism extrem, l-a ajuns din urmă. S-a refugiat în alcool, s-a despărțit de mama copilului său și a ajuns să se simtă neîmplinit. „Am luat o pauză, pentru că eram într-o căutare nesfârșită a unei medalii de aur sau a unui record mondial. M-am uitat în viitor și mi-am zis: În regulă, dacă obțin asta, va fi viața mea mai bună? Nu. Atunci oprește-te și vezi cine ești cu adevărat și ce vrei de la viață. Și abia apoi ocupă-te de medalia de aur.”

Peaty a luat pauză de la înot, nu a mai participat la nicio competiție majoră și s-a concentrat doar pe lucruri pe care nu le-a putut face în ultimii 18 ani. Când a revenit, a făcut-o doar cu gândul că fiul lui, George, îl va vedea cum câștigă o medalie olimpică.

La scurt timp după încheierea finalei, Peaty a anunțat, indirect, că Paris 2024 este ultima lui competiție, urmând a se retrage din sport la finalul acestei ediții a JO. „Ultimele 14 luni au fost incredibil de provocatoare. Nu regret nicio sesiune de antrenament făcută și niciuna din deciziile pe care le-am luat în acest timp. Am continuat să lupt și să găsesc noi modalități de a mă bucura de ceva ce m-a frânt până în măduva oaselor. Să închei această luptă cu o medalie de argint e o binecuvântare.” 

Ni Xia Lian devine cea mai vârstnică câștigătoare la Jocurile Olimpice: „Voi fi mereu mai tânără azi decât voi fi mâine”

În vârstă de 61 de ani, Ni Xiâ Lian, născută în China, dar stabilită de mult timp în Luxembourg, țară pe care o reprezintă la Paris 2024, a câștigat primul ei meci pe tabloul de simplu feminin în competiția de tenis de masă. A învins-o pe Sibel Altinkaya (Turcia), cu 4-2 la seturi, și a devenit cea mai vârstnică sportivă care câștigă un meci de tenis de masă în istoria Jocurilor Olimpice. O poveste care a început în 1983, când a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial pentru China continuă și acum, 41 de ani mai târziu. Ni Xia Lian are o mantră pe care o pune în aplicare ori de câte ori se simte dezamăgită după câte o înfrângere: „Îmi spun mereu că azi sunt mai tânără decât voi fi mâine și asta îmi face bine,
mă face să am o altă perspectivă.”

Ni Xia Lian a participat la 23 de ediții ale campionatelor mondiale, iar în 1991 s-a mutat în Luxembourg, reprezentând acest stat la cinci ediții ale Jocurilor Olimpice. La Paris 2024 a fost port-drapel pentru Luxembourg. 

Lian a devenit o inspirație pentru toată lumea sportului, iar această longevitate i-a adus foarte mulți fani: s-a adaptat vremurilor, adversarelor, tehnicilor și a rămas competitivă în ciuda vârstei și a faptului că a trebuit, în paralel, să se ocupe și de familia sa și cei doi copii, în vârstă de 29 și 18 ani. „Sunt foarte norocoasă să joc tenis de masă, fie că o fac în numele oamenilor pasionați, a jucătorior profesioniști sau a celor care nici nu joacă; tineri sau bătrâni, fani chinezi sau globali. Că pot aduce o energie pozitivă și un fel de motivație pentru ei este, pentru mine, emoționant. Nu cred că am capacitatea de a mai face multe lucruri, dar spiritul de muncă asiduă îi face pe oameni să observe ceea ce fac eu. Întreaga noastră lume este o comunitate. Spiritul de muncă asiduă al sportului este nesfârșit. Cu asta mă hrănesc și de aici provine efortul meu”. 

Pasiunea pentru natație a australienilor: „Dacă te simți confortabil în apă, începi să te bucuri de ea și ești bun la asta, atunci brusc apare și instinctul competitiv”

În primele zile de competiție, Australia a câștigat deja 6 medalii la natație, dintre care trei de aur. Din totalul de peste 500 de medalii câștigate de Australia în istoria participărilor la Jocurile Olimpice, două treimi au venit de la natație. Este țara care a oferit cei mai rapizi sau dominanți înotători, precum Ian Thorpe (cinci medalii de aur la Jocurile Olimpice) sau Ariarne Titmus, cea care e un star în devenire și a câștigat recent medalia olimpică la 200 de metri liber. De asemenea, se așteaptă ca la această ediție Australia să depășească SUA la numărul de medalii la natație. 

Care e secretul din spatele acestui succes? Dincolo geografie, e despre o muncă bine făcută și bine organizată. Dar, cel mai important, despre educație. Începând cu anul 1956, în Australia s-a început o adevărat revoluție a înotului, prin construirea de bazine de înot și introducerea în școli a lecțiilor de înot. S-au înființat școli speciale de înot, iar ulterior s-a făcut trecerea de la „învățarea înotului” la „găsirea de talente și transformarea lor în sportivi profesioniști”. „Planul a fost să se folosească școala pentru a învața copii să înoate, apoi să găsim talente. Am creat această tranziție: întâi să înveți să înoți – apoi faci antrenamente de echipă – apoi înveți tehnica corectă – apoi faci antrenamente specifice – și așa formăm un sportiv profesionist capabil să participe la competiții internaționale”, declara Rohan Taylor, antrenorul principal al natației australiene. 

Dincolo de investiții, australienii au la bază pasiunea și bucuria de a înota, au o adevărată comunitate creată în jurul acestui sport. „Dacă te simți confortabil în apă, începi să te bucuri de ea și ești bun la asta, atunci apare brusc și instinctul competitiv.”

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ATLT (@atlt.ro)

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ATLT (@atlt.ro)