Valoarea unei echipe stă și în modul în care joacă când liderul ei este absent. Amintiți-vă de pildă, de România la primul meci de la Cupa Mondială din 1990: am jucat fără Hagi cu URSS-ul lui Zavarov, Protasov și Dasaev și a fost un meci perfect. Din momentul în care a înscris Lăcătuș, nicio secundă victoria României n-a fost în pericol.
De asemenea, valoarea unei echipe stă și în felul în care învață din propriile greșeli. Victoria scăpată în meciul cu Cehia, le-a tatuat croaților cu fierul ars ideea propriei deșertăciuni. Ca urmare, după ce au fost conduși de campionii europeni în exercițiu, au arătat ce înseamnă o echipă adevărată. A lipsit Modric, n-a fost Mandzukic, dar au fost Crna, Perisic, Kalinic și Pjaca și jocul lor de-o neliniștită splendoare, ca aburii care ies într-unele dimineți din râuri.
În timp ce Spania s-a admirat în oglindă pieptănându-și pasele precise, ca o reclamă la șampon, cu 93 la sută acuratețe, Croația a tras tighele cu râvna unei cusătorese din China. Pe când Crna alerga ca un vânător de fluturi, De Gea părea un manechin uitat într-o vitrină. Așa s-a scris cronica primei înfrângeri a ibericilor la un turneu final de campionat european de 12 ani încoace.
Propria suficiență împinge Spania pe o cale ferată pe care circulă numai trenuri express. Mai întâi în fața tridentului defensiv Babochi (Barzagli – Bonucci – Chiellini), ținut în mână de însuși Buffon, acest Poseidon al careului. Parcă le văd chipurile sculptate în stâncă, asemenea președinților americani la Rushmore. Dacă va trece de acest monument de granit, Spaniei i se va ridica în față Germania, singura echipă căreia nu-i poți dedica metafore.
Croația, în schimb, și-a croit o cărăruie mult mai lină prin hățișurile „europeanului”, putând înfrunta echipe de pe locul al treilea, Slovacia, Portugalia sau Suedia. Mai ales, ar putea reintra Modric, cel care, dacă vă uitați bine la el, pare o reîncarnare ceva mai gracilă a marelui Cruyff.
Articol preluat de pe blogul autorului, adriangeorgescu.ro
