Adrian Georgescu, despre egalul României cu Elveția: „Cei care se mulțumesc cu puțin”

Știți senzația aceea când îți drămuiești banii și aștepți ziua de leafă ca pe-o gură de oxigen, apoi, când vin banii, descoperi că totul se duce pe plata datoriilor? Așa e naționala României: ca un salariu mic, ce nu-ți permite satisfacerea plăcerilor, ci numai a necesităților.

O echipă care cade fizic în minutul 55 pentru că în prima repriză a consumat ceva mai multă benzină decât fusese prevăzut este o echipă care nu poate mai mult, orice i-ai face. În general, degeaba ne supărăm pe băieți: atâta pot și fizic, și tehnic. Sunt însă meciuri care se câștigă nu atât cu talentul de fotbaliști sau cu planurile tactice ale antrenorului, cât cu curaj și cu inimă. Sunt exact partidele între formațiile mediocre, cum sunt România și Elveția. 

Contrar mitului, nu 2-0 este cel mai periculos pentru naționala României (cum să fie? nu mai țin minte de când n-am mai condus la două goluri diferență), ci 1-1, pentru că îmbie la calcule și la ciupeală, deschizând apetitul pentru scuze și explicații. “Nu este un scor rău”, spuneau comentatorii TV. Ba este. E scorul morții clinice, al formațiilor meschine, al celor ce au ieșit deja din competiție deși, tehnic, încă mai joacă.

Dacă ar exista varianta calificării cu 1 punct din grupă și fără niciun gol înscris, jucătorii și antrenorii români s-ar mulțumi cu ea și ne-ar explica de ce reprezintă idealul fotbalistic modern. Aici e problema: drumul naționalei nu duce nicăieri, indiferent că mai facem, din inerție, un pas sau doi. Fără îndrăzneală, nu există viitor. De aceea egalul cu Elveția supără mai mult decât înfrângerea cu Franța, pentru că poartă pecetea lipsei de curaj, în cea mai slabă grupă de la Euro 2016.

Vestea bună este că, în ultimul meci, cel împotriva curajoasei Albanii, depindem numai de noi. Sau asta e vestea proastă?

Articol preluat de pe blogul autorului, adriangeorgescu.ro