Adrian Georgescu: „Țara celor care luptă”

Printre primele amintiri pe care le am despre fotbal sunt golurile de la distanță ale lui Arie Haan de la Campionatul Mondial din 1978; primul, împotriva Italiei (în poartă, Zoff), cel de-al doilea împotriva Germaniei (în poartă, Sepp Maier, care deținea și un record de invincibilitate de 7 ore și jumătate la Cupa Mondială). Până astăzi, olandezul a rămas reperul personal în domeniu, deși în clasorul sentimental al tunarilor s-au adăugat Sameș, Hagi, Dorinel, Koeman, Rivaldo, Ronaldinho, Sinișa Mihailovici, Steven Gerrard, Andrea Pirlo, Cristiano Ronaldo sau Zlatan Ibrahimovici. 

Veți spune că șutul de la distanță s-a rărit, fotbalul devenind mult mai aglomerat în fața careului. Că de aceea a dispărut și driblingul. Nu vă voi contrazice, voi spune doar că explicația nu e suficientă. Cred că șutul de la distanță a devenit mai rar și pentru că presupune leadership: asumare de risc – ratarea unei astfel de lovituri te expune ridicolului, reproșurilor celorlalți jucători și chiar accidentării -, forță, coordonare, precizie, calități mai greu de găsit azi la un singur fotbalist.

De aceea, am tot respectul pentru domnul Nainggolan, din selecționata Belgiei. A reușit două goluri superbe de la distanță, în miezul unei echipe care s-a amețit singură. Cu toată prețuirea pentru belgieni, degeaba joci frumos dacă nu reușești să marchezi. De Bruyne, Carrasco, Hazard au amestecat la nesfârșit pase într-un cazan cu ciorbă, în jurul unui Lukaku cu o mobilitate de totem, călăuziți de un Wilmots care părea mai degrabă un jude orb la un talent-show. La patinaj artistic, belgienii ar fi ajuns, cu siguranță, în finală. Așa, se întorc acasă în pași de dans.

Scriam ieri că știi ce poate o echipă mai ales văzând-o cum joacă atunci când e condusă de o formație mai bine cotată. A fost cazul Țării Galilor – care deține cea de-a treia federație ca vechime din fotbalul mondial. Selecționata are zero participări la turnee finale de campionate europene și una singură la Mondiale, în 1958, când Brazilia lui Pele i-a scos pe velșii din rândul cărora lipsea uriașul John Charles. De aceea, fotbaliști legendari precum Ian Rush ori Ryan Giggs nu au participat la turnee finale: este datul unei țări care a produs fotbaliști mari, dar izolați în generațiile lor.

Se părea ca va fi rândul lui Gareth Bale să fie un zeu sacrificat. Au apărut însă lângă el Ashley Williams sau acest uimitor Robson-Kanu, care, după o viață la Reading, tocmai a fost pus pe liber și care, la golul al doilea, a trimis printr-o fentă către Ciulnița jumătate din Valonia. În “sfertul” cu Belgia, deseori velșii au creat în fazele de atac o superioritate numerică uluitoare, tăind terenul cu pase precise. Țara Galilor este, alături de Italia, echipa cea mai dispusă la efort de la această competiție și, de pe acest soclu, pot mitralia orice adversar.

Mai ales, galezii au contrazis teza aceasta plictisitoare a tradiției care ar conta în mod decisiv, de parcă pe teren ar intra bunicii și bijuteriile de familie, de parcă trebuie să ai în vitrină în trei Cupe Mondiale și un dinte de lapte de-al lui Pele ca să poți juca bine fotbal.

Articol preluat de pe blogul autorului, adriangeorgescu.ro