Alina Rotaru-Kottmann: „Jocurile Olimpice sunt o experiență unică. Normal că mă gândesc la o medalie, m-am gândit mereu”

Corespondență Lead.ro de la Paris

Alina Rotaru-Kottmann va intra în Stadionul Olimpic din Paris cu gândul la calificarea în finală. Atleta medaliată cu bronz mondial în 2023 știe cât de greu e un concurs de calificări olimpic sau mondial și ce adversare valoroase întâlnește în proba ei, săritura în lungime. „Proba mea a evoluat foarte mult, săritura în lungime la femei este din ce în ce mai tare, iar concursul de calificări este foarte dificil. Mai ales că se ține dimineața, de obicei. Și la Campionatul Mondial de anul trecut, pentru mine calificările au fost mai grele decât finala. În finală, sincer, n-am mai avut niciun pic de emoție, pentru că știam că obiectivul este îndeplinit, dar trebuie să treci de calificări ca să ajungi în finală, și ai doar trei sărituri.”

O prezență în finala olimpică ar fi un moment unic și un prag important din cariera atletei de 31 de ani, care a început atletismul la 7 ani, în București. E medaliată cu argint la Jocurile Olimpice de Tineret, la Mondialele și Europenele de Juniori. Are o medalie de aur la Universiada din 2017, iar în 2023 a câștigat prima sa medalie de seniori, un bronz la Campionatul Mondial de la Budapesta, prima pentru atletismul românesc după 14 ani.

La Jocurile Olimpice, deși a participat la alte două ediții, n-a reușit până acum să treacă de bariera finalei. În 2016, la Rio, s-a clasat pe 18, iar în 2021, la Tokyo, pe 17. „La prima mea ediție a Jocurilor Olimpice, am fost foarte tânără și am fost și fără antrenor, a fost un pic mai dificil. La cea de-a doua am fost pregătită chiar să intru în finală și chiar mai mult, dar, din păcate, o accidentare cu trei săptămâni înainte mi-a cam spulberat visul; și, pur și simplu, în calificări în Tokyo mi-a lipsit norocul. Am ratat foarte, foarte la limită. Dar să sperăm că în acest an totul va fi în regulă.”

Ce a învățat din cele două participări anterioare? „Am învățat că este o experiență unică, este altfel decât la un campionat mondial sau european, acestea sunt din doi în doi ani la atletism, iar Jocurile Olimpice sunt competiția supremă, sunt toate sporturile, stăm toți împreună într-un sat olimpic, mâncăm împreună într-o cantină imensă, este totul altfel.”

Atletei bucureștene îi place această atmosferă de unitate care se creează între sportivi în satul olimpic, când sunt toți împreună și împart aceleași visuri. „Îmi place, mai ales că eu am avut norocul să merg și la primele Jocuri Olimpice de tineret din Singapore, la prima ediție, iar acolo mi-am făcut foarte mulți prieteni din alte sporturi și împreună cu ei am mers și în Rio, și în Tokyo, și o să mergem acum și în Paris. Și asta este foarte frumos, pentru că e o prietenie care durează deja de 14 ani.”

Față de primele participări, la Paris ajunge într-un moment mai bun. Are mai multă experiență, s-a maturizat, relația cu antrenorul ei s-a sudat. Vine după un sezon 2023 bun, probabil cel mai bun al carierei, care i-a adus și prima medalie la seniori: bronzul mondial de la Budapesta, unde a reușit o săritură de 6.88m lungime. Și vine cu încrederea dată de săritura foarte bună reușită în Grecia, cu câteva săptămâni înainte. În fața teatrului din portul Pireus, la un concurs World Athletics de categoria Silver care s-a ținut pe stradă, pe o pistă mobilă, a sărit 6.94m, a cincea performanță a anului – la egalitate cu italianca Larissa Iapichino – și mai bine decât recordul ei personal de până atuncic, de 6.96m. „Mi-a dat încredere, mai ales că a fost o săritură mai bună decât săritura mea de anul trecut, de 6.96.”

Ce funcționează bine pentru ea în momentul ăsta? „Antrenamentele funcționează foarte bine. Antrenorul meu, lucrez cu el de 10 ani, cu Mihai Corucle, și de la an de la an m-a învățat mult mai bine, pentru că durează câțiva ani până înveți sportivul. Da, acest lucru funcționează foarte bine între noi acum, ne înțelegem foarte bine. Și familia, familia este aproape de mine.”

Alina se antrenează de 10 ani în Germania, unde locuiește împreună cu soțul ei, Max Kottmann, și el atlet. Era într-un cantonament când l-a cunoscut pe antrenorul Mihai Corucle, un român plecat din țară în anii 90, și a știut că vrea să se antreneze cu el tot restul carierei, pentru că a simțit o legătură specială. „Este un om bun, un om care s-a născut chiar în București, deci avem multe în comun. Și mi-a plăcut felul în care vorbește, am simțit o conexiune anume.”

Dincolo de relația bună cu antrenorul ei, condițiile de antrenament din Stuttgart sunt mai bune decât cele din București. „Baza de aici este diferită de cea din București. Avem stadion, sală de forță, și sunt toate la un loc, este un centru olimpic. Și mai avem ceva ce încă există doar în privat în România, anumite aparate cu care te poți antrena atunci când te accidentezi, sau poți antrena anumite grupe musculare. Cu siguranță există și în România, dar sunt la privat, nu le găsim la Lia Manoliu.”

În Germania însă, partea de recuperare e de trei ori mai scumpă decât în România, așa că la început nu și-a permis să facă tot ce avea nevoie. „În primii ani, nu m-am putut recupera cum făceam înainte în România, pentru că nu aveam baza financiară.”

Centrul olimpic unde se antrenează este lângă stadionul VfB Stuttgart, club la care e legitimată. Nu are un venit de la clubul german și nu participă la concursurile naționale, dar îi oferă posibilitatea să se antreneze fără să plătească – la început, plătea 18 euro/zi, costuri acoperite de Federația Română. Acum crede că costul unei zile de antrenament depășește 25 de euro. E legitimată la CSA Steaua, pentru care concurează la campionatele naționale ale României.

Deși atletismul românesc n-a mai câștigat o medalie olimpică de 16 ani, de la aurul la maraton al Constantinei Diță din 2008, nu simte că intră în concurs cu această presiune pe umeri. „Federația noastră ne încurajează și ne urează întotdeauna să ne simțim bine în concurs, pentru că e dreptul nostru, odată ce te-ai calificat să mergi la acel concurs și să dai tot ce poți mai bun în acea zi. Pentru că la atletism depinde și de ce zi prinzi. Poți să prinzi o zi mai bună sau una mai puțin bună.”

Ea se bucură de fiecare concurs, pentru că iubește atletismul de mică, de când și-a rugat insistent părinții s-o ducă să practice sportul Gabrielei Szabo, pe care o admira. „De mică am avut plăcerea, iubirea pentru atletism. Îmi place că este un sport complex. Îmi place să alerg, îmi place proba de sprint, săritura în lungime. Chiar îmi place să fac și alergări mai lungi, nu foarte lungi, dar un pic mai lungi. Îmi place absolut tot, chiar mi-ar plăcea să am și un pic de talent la aruncări, dar din păcate nu am. Am cochetat cu probele combinate în timpul junioratului, dar, din păcate, nu am niciun pic de talent în aceste probe.”

Iubirea Alinei pentru atletism se vede în sclipirea din ochi și în zâmbetul care-i luminează chipul când e pe stadion, dar și când vorbește despre sport. Asta crede că pot învăța oamenii din povestea ei: să facă totul cu drag și să se bucure de fiecare clipă în care pot face ce le place. „Să facă sport cu plăcere, asta e cel mai important. Și să nu renunțe atunci când este greu. De obicei, mulți renunță când este un pic greu, trebuie să ai răbdare și să mergi înainte.”

Chiar dacă primul ei obiectiv la Paris e calificarea în finală, se gândește și la o medalie. Dar știe că cel mai important e să treacă de calificări; de emoțiile din call-room, înainte să intre pe stadion; de prima întâlnire cu pista, cu stadionul, cu publicul; de prima săritură. „După prima săritură mă relaxez un pic. Indiferent cum e, simt așa, o ușurare. Gata, am trecut de ce e mai greu.”

Atunci îi revine și zâmbetul. „Normal că mă gândesc la o medalie, m-am gândit mereu. Dar cum am spus, trebuie să trecem mai întâi de calificări. Apoi nu se știe.”