Being Cristiano Ronaldo

Pentru mulți, Cristiano Ronaldo n-a fost niciodată din cale afară de simpatic: obsedat de imaginea sa, a trebuit să învețe să trăiască cu asta – un lucru cu nimic mai ușor decât 100 de goluri în Champions League – și să învețe să se hrănească din acest conflict dureros. Încă de la 16 ani, când era doar un puști, simpatic ca orice puști care face primii pași în întâmpinarea visului său, băiatul rușinos, cu complexe specifice celei mai complicate dintre vârste, care debuta sub ochii lui Laci Bölöni, avea în ochi sclipirile unui demon interior. Așa cum lui Ronaldinho îi strălucea pe chip bucuria jocului, așa îi strălucea pe chip încrâncenarea încă-tânărului Cristiano.

Biografiile nu funcționează ca scuză pentru ceea ce devenim, dar copilăria lui Cristiano e suficient de grea, de încărcată, ca să îl învețe pe adolescentul din Lisabona că fără ambiție, fără un pic de răutate și fără disciplină – demonică! – nu va ajunge nicăieri. Ideea e că încrâncenarea aceasta, care avea să-l însoțească peste tot, ca umbra unui fundaș italian, nu cadrează deloc cu imaginea noastră despre excelență: avem un cult pentru geniile dacă nu rebele și ireverențioase la culme, precum Maradona sau Cruyff, măcar senine, plutind pe deasupra lucrurilor, ca Pele sau Messi.

Combinația de talent și încrâncenare se traduce, în ochii suporterului de rând, care s-ar mulțumi cu dram din darurile idolilor săi, printr-un soi de aroganță: asta va și deveni, de altfel, eticheta finală pentru superstarul Cristiano Ronaldo. Văzut în cheia aceasta, subiectivă și nedreaptă, Cristiano nu putea părea altfel decât iritat chiar și în momentele de vârf ale carierei sale. E iconică, de-acum, imaginea bucuriei sale la golul marcat împotriva lui Atlético Madrid, în finala Champions League, într-un moment în care meciul era deja câștigat, pe meritele unor coechipieri de-ai săi.

Dacă adăugăm, la toate astea, frustrarea obiectivă de a se fi născut într-o țară mică, sub standardul său de maximă exprimare la nivel de Națională – a luat, chiar și așa, un European cu Portugalia! – și de a fi fost contemporan cu Leo Messi și cu Barcelona sa stelară – care i-au luat o mulțime de trofee individuale și colective -, înțelegem mai bine încrâncenarea, mai mare cu fiecare an, a lui CR7. 

*

Împins afară de la Real Madrid, cu un cinism de care doar Florentino Pérez e capabil, Cristiano Ronaldo a ajuns captivul propriului succes și al propriului orgoliu. Cu o plajă de opțiuni fatalmente restrânsă, la valoarea sa de piață și la salariul său exorbitant, în permanentă concurență cu cel al lui Leo Messi, Cristiano a făcut câteva alegeri care s-au dovedit, a posteriori, neinspirate. La Juve n-a găsit nici atmosfera, nici jocul colectiv generos care să-i potențeze calitățile, iar rezultatele n-au fost cele așteptate. În vreme ce fostul său club continua să colecționeze trofee Champions și după plecarea sa, starul portughez se vedea detronat din cursa nebunească pentru recordul de „Baloane de Aur” nu doar de veșnicul său rival Leo Messi, dar și de fostul său servant din anii de glorie de la Real, Karim Benzema.

Forțat să plece și de la Torino, Cristiano a fost cât pe ce să facă o nouă „aroganță”: Pep Guardiola a avut nevoie de un om de gol și e hotărât să parieze pe portughez, după ce fusese refuzat, în mai multe rânduri, de Messi. Dar omul pe care mulți îl vedeau capabil să calce pe cadavre pentru a-și atinge obiectivele a ales cu inima. S-a lăsat deturnat, de pe aeroportul lui Manchester, spre United, fostul său club, la care cunoscuse, sub îndrumarea lui Sir Alex Ferguson, primele mari succese. Cristiano a ales cu sufletul, chiar dacă rețeta financiară nu trebuie nici ea ignorată.

Alegerea lui Man U a fost și ea catastrofală pentru ambițiile portughezului. Clubul a continuat schimbările majore și n-a prins nici măcar un loc de Champions, unde Cristiano avea niște conturi de reglat și niște recorduri de corectat. Noul sezon i-a adus un nou antrenor, pe Erik ten Hag, după „experimentul” Ralf Rangnick, iar Cristiano Ronaldo s-a văzut pus în fața unei situații cu care nu s-a mai întâlnit de la 16 ani: și-a pierdut locul de titular! Totul după un intersezon complicat, în care probleme personale extrem de complicate s-au amestecat cu evidența forțării unei plecări de la United spre o echipă de Champions. S-a vorbit despre faptul că Cristiano s-ar fi oferit rivalilor Realului, Barcelona și Atletico. Lucrurile au ajuns până acolo încât fanii lui „Atleti”, cei în fața cărora celebrase golul de 4-1 în finala de Champions, au organizat proteste serioase, să se asigure că Cholo Simeone nu-l va lua pe „Metropolitano”.

*

Strict sportiv, Erik ten Hag va fi avut motivele lui să se impună în fața vestiarului inclusiv prin exilarea pe bancă a lui Cristiano. Dacă merita sau nu CR7 acest tratament e altă discuție, pe care Cristiano însuși a ținut să o pună pe tapet cu doar câteva zile înainte de Mondialul din Qatar. I s-a tot reproșat că vrea să fie, cu orice preț, în atenția publică, dacă nu prin rezultatele sportive, măcar prin prestanța personală. La 37 de ani, aproape de 38, Cristiano le oferă contestatarilor săi, satisfacția supremă: un interviu memorabil în cu Piers Morgan (pentru The Sun) în care, în lipsa rezultatelor sportive, se pune în scenă cum niciun jucător de calibrul lui nu a mai făcut-o în mijlocul unui sezon, în mijlocul unui contract multimilionar, în contextul în care vizat e clubul care te-a ridicat acolo unde ești.

Detaliile discuției cu Morgan se știu. În afară de portarul de la stadion și de omul cu „tăvălugul” care aranjează gazonul, nimeni de la Man U n-a rămas netaxat de Cristiano. De la habarnism la lipsă de respect și de la neprofesionalism la – cel mai grav! – cinism, Cristiano nu s-a ferit de epitete și categorisiri. Se face sau nu se face asta? Sau: se face așa, căci totul sună, de departe, a operațiune de PR care să-i pregătească plecarea de la club în pauza de iarnă? Cel mai simplu e să ne întoarcem la tag-ul cu Cristiano arogantul. Ceva mai complicat e să încercăm să îl înțelegem, trecând, în primul rând, dincolo de simpatii și parti-pris-uri. Să încercăm să fim, pentru câteva minute, Cristiano Ronaldo: un exercițiu de empatie.

*

Întâi de toate: ce căuta Cristiano Ronaldo la Manchester United? Dincolo de afinitatea emoțională, realitatea e că, în ultimii ani, marile vedete ale fotbalului mondial sunt captive în cuști de aur: Bayern nu te cumpără, Juve ar vrea, dar nu-și mai permite, Barcelona e în colaps financiar de la Neymar încoace, Real investește după un plan greu de citit, la City depinde de Pep Guardiola, care are preferințe extrem de rafinate, la Liverpool de Klopp, care greu se abate de la sistemul lui, la PSG e plin de vedete, deja se calcă pe picioare. Ronaldo nu s-a simțit bine nicăieri după Real, Mane a plecat de la Liverpool, Neymar a încercat cu disperare, ani la rând, să revină la Barca, Messi a plecat în lacrimi din Catalonia și nici Salah nu s-a simțit prea bine, până la o majorare salarială serioasă. Cristiano la Man U nu e o excepție, e regula. Diferența o fac proiectul sportiv, rezultatele și ambițiile unuia sau altuia dintre actanți. A fost mai fericit Leo Messi sezonul trecut la PSG? Puțin probabil. Ce ar zice Neymar despre managementul de la Paris dacă ar vorbi „pe bune”? Sau ce ar spune Lewandowski despre jocurile de putere din stufosul staff administrativ de la Bayern?

Apoi: într-o perioadă în care sunt la mare modă documentarele cu iz motivațional din viața marilor vestiare ale sportului, Cristiano Ronaldo ne oferă acces, prin interviul său de 90 de minute, la câteva dintre „tăieturile” care cad, fatalmente, la montaj. Viața unei echipe de fotbal e altfel decât apare în filmulețele și postările de PR. Dincolo de motivațiile sale personale, faptul că Cristiano se deschide în fața presei e o veste bună în primul rând pentru presa tradițională, tot mai marginalizată, în ultima vreme, de PR-izarea agresivă a sportului, iar prin asta e o veste bună pentru public. Publicul vrea povești la persoana I. Evident subiectivă, suferința unui star de dimensiunea sportivă și publică a lui Cristiano Ronaldo merită cunoscută.

În plus: mașina de făcut tracțiuni și abdomene numită Cristiano Ronaldo ni se relevă, în „The Sun”, mai uman ca oricând. Insistă pe faptul că e om, că suferă când cei apropiați lui suferă, că nu se poate antrena când are un copil în spital. „Încrâncenatul” Cristiano ne spune că între familie și fotbal nu poate alege decât familia. Evident, viziunea aceasta a sa despre lume și viață intră într-un flagrant conflict cu noul corporatism al fotbalului, pe care Man United îl exemplifică cel mai bine. Un club cotat la bursă, proprietatea unor americani care stau mai mult cu ochii pe Excel-uri decât pe gazon, cum încep să apară tot mai multe în ultima vreme. Un astfel de club, ne spune Cristiano, nu a reușit să îl înțeleagă când avea probleme personale. Mai mult, i-a pus la îndoială profesionalismul, cel mai important atu al său în lupta cu sine și cu cei din jur.

În fine: atacând în stânga și în dreapta, inclusiv foști coechipieri precum Wayne Rooney, Cristiano ne dovedește încă o dată cât de complicate sunt relațiile de putere dintr-un club, ce mașinărie dată naibii, ce mașinărie infernală e vestiarul unei echipe și cât de fragile și de fulgurante sunt, de fapt, marile victorii pe care le savurăm din tribune, din canapea sau, în fața unei beri, dintr-un sports bar.

Bonus: poveștile devoalate de Cristiano ne spun cât de puțin știm, de fapt, despre idolii noștri și despre echipele pe care le adorăm. Și că – știind, de fapt, atât de puține – judecăm atât de ușor! Înghițiți de propaganda glorificatoare a marketingului sportiv, uităm că idolii noștri sunt și ei oameni. Uităm nu doar noi, uită și sportivii înșiși, uită, uneori, antrenorii lor, uită managerii lor, obsedați de graficele Bursei. Trepidanta ieșire în presă a lui Cristiano Ronaldo – greșită, cel mai probabil, din multe puncte de vedere – e, în fapt, un strigăt de disperare. Un superstar face un pas în față și ne cere ca, fani înrăiți, hateri de ocazie sau spectatori neutri, să ne punem, măcar un minut, în pielea lui: „Being Cristiano Ronaldo”.