Când speranța e tot ce îți rămâne. Sau cum a ajuns „refugiata“ Nadia Nadim una dintre cele mai bune fotbaliste din lume

Nadia Nadim, în prezent atacantă a echipei de fotbal feminin Paris Saint-Germain, este una dintre cele mai importante fotbaliste ale lumii. A jucat pentru Portland, Manchester City și Paris Saint-Germain, a ajutat Danemarca să ocupe locul doi la Euro în 2017 și a câștigat, în același an, premiul pentru cel mai bun sportiv al anului în Danemarca. Este considerată a fi una dintre cele mai bine plătite jucătoare de fotbal, vorbește șapte limbi străine, a ajuns în Europa ca refugiat, după o evadare din Afganistan, alături de mamă și cele patru surori ale ei, și e la un singur semestru distanță de a deveni medic în chirurgie reconstructivă. 

A reușit toate lucrurile astea pentru că, spune ea, a avut speranță. Și-a dorit întotdeauna, chiar și atunci când nu putea dormi de teamă că locuința lor va fi lovită de o rachetă, să aibă succes. Și, în cele din urmă, l-a avut. Iar acum încearcă să împărtășească din experiența ei, să ajute și să influențeze alte tinere sportive care și-au pierdut speranța. „Știu valoarea pe care îl are ajutorul dat unei persoane care nu mai are nicio speranță”, mărturisea recent pentru The Guardian.

Pentru că s-a născut în Afganistan, țară care nu mai știe cum arată pacea, Nadia Nadim a cunoscut, mult prea devreme, ce înseamnă să suferi: de foame, de teamă sau de tristețe. Când n-a fost teama permanentă că în orice moment se poate întâmpla ceva rău cu ea sau membrii familiei, a intervenit moartea tatălui ei, un general al armatei afgane, ucis de talibani când ea avea 9 ani. Când nu erau sunetele scoase de obuzele care nu o lăsau să doarmă, a fost lupta pentru supraviețuire, în încercarea de a ajunge, înghesuită într-un camion cu mărfuri, cu un pașaport fals, din Afganistan în Marea Britanie – o destinație la care cele șase femei nici nu aveau să ajungă.

Fuga din Afganistan și îndeplinirea visului

De teamă că și restul familiei ar putea fi ucisă de talibani, Hamida, mama celor cinci surori, a hotărât că singura lor soluție de salvare e fuga din Afganistan. Planul ei era să se stabilească în Marea Britanie, acolo unde avea câteva rude, însă unica modalitate de a ajunge în Europa era de a trece întâi în Pakistan, lucru pe care aveau să-l reușească cu ajutorul unor contrabandiști care le-au vândut pașapoarte false. „Tatăl meu avea câțiva bani strânși, așa că am hotărât să mergem în Pakistan, pentru a fugi din țară. Singura cale spre Londra era prin Aeroportul din Pakistan, iar singura noastră cale să ajungem acolo a fost să ne prefacem că suntem pakistanezi. Deși aveam doar 11 ani, îmi amintesc cât de ciudat ne privea toată lumea în aeroport, parcă știind că nu suntem pakistanezi, dar totuși ne lăsau să trecem cu pașapoarte false și îmbrăcăminte pakistaneză falsă.”, își amintește Nadim. 

Ajunse în Europa, prima lor oprire a fost în Italia. Aici s-au urcat într-un camion de marfă care ar fi trebuit să le ducă în Londra, destinația lor finală. După mai multe zile înghesuite înăuntru, fără a scote vreun sunet, de frica de a nu fi prinse, camionul s-a oprit. „Când ne-am dat jos, impresia mea a fost una confuză, pentru că eu am crezut tot timpul că Londra e mai mare. Apoi am văzut un bărbat și l-am întrebat unde suntem, iar el a spus: Danemarca.”

Fetele nu erau în Marea Britanie, ci în Danemarca, țara care le-a schimbat întreaga viață. Ajunse în nordul Europei, au cerut azil, au trebuit să demonstreze că ceea ce afirmă e adevărat și, după o perioada îndelungată, au fost trimise la Sandholm, o tabără pentru refugiați. La scurt timp, au fost transferate într-un alt centru pentru refugiați, la periferia orașului Aalborg, acolo unde Nadia a văzut pentru prima dată alte fete jucând fotbal – la un club care se afla chiar lângă centrul de refugiați.

Deși venea din Afganistan, țară care interzicea fetelor, la acel moment, orice activitate fizică, fotbalul nu îi era străin Nadiei. „Știam ce e fotbalul și știam cum se joacă de la tatăl meu; jucam cu el fotbal acasă, pe un mic teren, în spatele casei”. 

Sosirea în acest al doilea centru a însemnat mai multe lucruri pentru Nadia. Pe de o parte, faptul că ajuns, în mod cu totul întâmplător, în Danemarca, i-a adus Nadiei un sentiment de eliberare, siguranță și libertate pe care nu le-a simțit niciodată în Afganistan. „Brusc, m-am văzut într-o lume în care nu era niciun război, aveam un loc sigur în care puteam dormi și puteam fi copil. Era extraordinar cât de normale erau lucrurile și faptul că toată lumea în jurul nostru se distra”. 

Apoi a mai fost ceva. Văzând alte fete jucând fotbal și făcând sport, a început să aibă speranță și s-a hrănit cu asta până când a obținut ce și-a dorit. „Acela a fost momentul în care am decis să fac din fotbal viața mea”, mărturisea recent într-un interviu. 

Din acel moment, viața ei a început să se schimbe. A început să joace fotbal în tabăra de refugiați, cu copii de toate vârstele și rasele, băieți și fete; a început să facă lucruri pe care nu avea voie să le facă în Afganistan; a început să se antreneze alături de băieți și, mai apoi, a fost acceptată într-o echipă de fete. Timpul pe care Nadim l-a petrecut în centrul de refugiați antrenându-se cu băieții, dar și calitățile ei fizice naturale, au făcut-o imediat remarcată. Stilul de joc incisiv și foarte energic – două aspecte ale jocului ei pentru care e foarte apreciată – au adus-o rapid în centrul atenției:  a fost inclusă într-o echipă regională U-15 din Danemarca, a intrat în Naționala U-19, unde a fost considerată starul echipei, iar apoi, câțiva ani mai târziu, a debutat în liga feminină daneză.

Ca refugiat, Nadim a găsit în fotbal o speranță. Iar fotbalul i-a mulțumit și i-a deschis lumea. După o carieră impresionantă în liga din Danemarca,, a primit oferte să joace în SUA, unde a ajutat echipa Portland să câștige titlul NWSL (acordat celor mai bine echipe din liga națională de fotbal feminin), a semnat apoi cu Manchester City și, recent, a semnat cu Paris Saint-Germain, echipă cu care a ajuns până în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Chiar înainte de apariția coronaviruslui.

Lupta pentru inegalitate și dorința de a schimba vieți 

Toate aceste realizări au adus-o în centrul atenției, iar după evoluția de la Euro 2017, unde a contribuit decisiv la calificarea Danemarcei în finală, a devenit cu adevărat faimoasă, fiind numită de mai multe publicații daneze sportivul anului în Danemarca.

Își folosește imaginea și povestea în lupta pentru egalitate și încearcă să împartă din experiențele ei, să ajute și să influențeze alte tinere sportive care trăiesc în sărăcie, mizerie și nu mai au speranțe. „Știu ce înseamnă să ajuți o persoană atunci când ea nu mai are nicio speranță. Nu uit niciodată lucrul asta. Tot ajutorul pe care l-am primit în viața mea m-a făcut persoana care sunt azi. Așa că și eu vreau să ofer, la rândul meu, ajutor. Sunt persoane care trec prin momente cumplite și ajung să nu își mai dorească să existe. Eu vreau să le dau speranța înapoi, pentru a-și recăpăta identitatea.”

Tocmai dorința de a ajuta și de a face bine a condus-o spre facultatea de medicină, iar acum e la un singur semestru distanță de a ajunge medic în chirurgie reconstructivă. „Când mă întreabă lumea cum e să marchezi un gol, eu le spun că e într-adevăr minunat. Dar, pe de altă parte, simt emoții similare atunci când intru în sala de operație. Nu cu mult timp în urmă, am jucat un meci și mă simțeam foarte obosită, dar la scurt timp după meci l-am asistat pe unul dintre medicii noștri într-o intervenție chirurgicală la rinichi. Am stat acolo două ore, în aceeași poziție, ținând un instrument pentru a putea vedea mai bine. Mă durea peste tot din cauza meciului, dar eu tot mă simțeam grozav să știu că ajut și eu într-un fel. Iar acea persoană se va face bine”, mărturisea pentru The Guardian. 

Ca multe alte sportive care știu ce înseamnă suferința și îngrădirea drepturilor sau libertăților, și Nadia Nadim vrea să fie un model pentru tinerele sportive și consideră sportul un instrument de dezvoltare și schimbare pentru tineri. Anul trecut, în timpul Cupei Mondiale, ea a susținut mai multe prelegeri în care a vorbit despre împuternicirea femeilor tinere. „Am stat printre o multitudine de domnișoare frumoase din întreaga lume și toate voiau să-și expună poveștile despre ceea ce ele trebuiau să înfrunte și să depășească pentru a juca fotbal. În zilele noastre, noi luptăm pentru egalitate, în special în ceea ce privește domeniul financiar, ceea ce e grozav. Dar în alte părți ale lumii, femeile și fetele nu au voie să atingă nici măcar o minge. La un moment dat, o fată din Pakistan a ridicat mâna și a început să plângă, spunându-mi că i-am salvat viața, pentru că era pe punctul să fugă, să nu mai joace niciodată fotbal, dar a dat peste povestea mea și asta a făcut-o să creadă că poate juca și ea fotbal. Faptul că povestea mea le-a inspirat m-a șocat, pentru că știu că sunt atâția oameni cărora nu le pasă prin ce trec fetele din întreagă lume. Însă mesajul meu pentru ele a fost acesta: <nu e imposibil să depășiți greutățile. Dacă aveți un vis, nu contează dacă e fotbal sau orice altceva, credeți în el. Trebuie să vă mențineți speranța>.”

Puterea magică a recunoștinței și compasiunii

Nadia Nadim știe, la fel de bine ca oricine altcineva, cum e să trăiești în incertitudine și teamă. A trăit ani de zile situații de neconceput pentru mulți și, poate din acest motiv, criza prin care noi trecem acum nu i se pare o catastrofă. Spune că îi e dor să joace fotbal, îi e dor de prieteni și de colegele ei, îi lipsesc antrenamentele. Dar încearcă în fiecare zi să învețe lucruri noi și continuă să se antreneze, chiar dacă o face în grădină și lovește mingea de peretele garajului. 

Acceptă realitatea așa cum e ea, continuă să se bucure de viață, așa cum e ea acum și, poate cel mai important, încearcă să ne arate puterea magică a recunoștinței și empatiei. „Înainte de această pandemie, când cei din Vest primeau vești despre alte țări în război, sau când vedeau copii suferind de foame sau mizerie, nu li se părea ceva foarte grav. Nimănui nu îi putea păsa cu adevărat. Acum toată lumea e lovită și toată lumea suferă. Iar eu sper ca toată această situația să readucă compasiunea și empatia pe care lumea noastră a pierdut-o. De fapt, ce înseamnă să fii om, până la urmă? Înseamnă să-ți pese de ceilalți. Înseamnă să ai grijă de ceilalți. Deci, chiar dacă ești sănătos și puternic și nu ai simptome, tot trebuie să rămâi acasă, pentru că în felul ăsta salvezi pe cineva. Nu mai este doar despre tine aici. În momentul ăsta, ai două alternative. Fie te gândeșți și spui: <oh, viața mea e îngrozitoare!>”. Fie poți să fii recunoscător că trăieșți într-o societate în care poți să stai în casă, ai ce să mănânci și ai un acoperiș deasupra capului. Iar dacă te îmbolnăvești, are cine avea grijă de tine.

Este în mâinile tale cum alegi să-ți trăiești viața. Eu am speranțe și vise. Nu știu când vom reveni la normal și nu prea mă interesează, pentru că eu oricum îmi trăiesc viața. Profit la maxim. Și fac tot posibilul să am o zi mai bună decât a fost cea de ieri.”

Ascultă și discursul Nadiei pe TED

If you’re in quarantine, or if you’re just plain bored, I would advice you to have a look at my speech from Ted Talk.

Maybe you can relate to it. Or maybe you find it inspiring! Either way, I hope you will enjoy it 👇🏽

Check out the 9 minute speech here: https://t.co/7wB4ODEEfI pic.twitter.com/hboUYnvFUM

— Nadia Nadim (@nadia_nadim) April 13, 2020