Cât de mult vrem să mergem la Jocurile Olimpice de la Rio? România-Danemarca, meciul care vine să răsplătească patru ani de muncă

„Cât de mult vreau să merg la Jocurile Olimpice?”

Cu întrebarea asta și-a început Tomas Ryde antrenamentul de joi seara, primul din arena Ceres din Aarhus, unde România își joacă șansele și visele calificării la Rio, după opt ani de absență.

Fetele erau aliniate la mijlocul terenului, între trei puncte imaginare, trei răspunsuri: „Nu prea mult”, „Mediu” și „Foarte, foarte mult”. Când Ryde a zis „Pick the position”, s-au îmbulzit, alergând, spre primul răspuns – ușor de ghicit care -, și s-au luat în brațe.

Suedezul le-a mai întrebat dacă au încredere în ele și-n echipă că pot realiza asta, dacă au mai avut experiența unui astfel de turneu și la care din colegele de echipă se îndreaptă atunci când lucrurile nu merg bine. „La echipă”, au răspuns, evitând să aleagă o jucătoare sau alta. Ryde a insistat, așa că s-au grupat în jurul numelor mai experimentate – portărițele în jurul Paulei Ungureanu, Gabriela (Bebe) Perianu în jurul colegelor din apărare Gabi Szucs și Brădeanu, Oana Manea a luat-o în brațe pe Cristina Neagu, Szucs pe Elisei.

„Uitați-vă în ochii celor mai experimentate, simțiti puterea?”

Exercițiile au continuat cu sfaturi despre cum să-și exteriorizeze bucuria la goluri, ridicând pumnii în aer ca să transmită încredere și celorlalte, cum să respire când simt că le e greu, cum să facă față presiunii. Pentru că va fi presiune și vor fi emoții, și nu multe din ele au mai trecut prin astfel de momente.

Ultima participare a României la Jocurile Olimpice, Beijing 2008, a adus un loc șapte, după ce echipa pierdea în sferturi, 30-34, în fața Ungariei. Doar Valentina Ardean Elisei, Aurelia Brădeanu și Cristina Neagu au făcut parte din lot acum opt ani.

În plus, din 1976 și până azi, echipa națională de handbal a prins doar trei participări la Jocurile Olimpice de vară, iar cea mai bună clasare (locul patru) a venit în urmă cu 40 de ani, la Montréal ’76.

Asta face încercarea de acum cu atât mai valoroasă. În martie 2015, Tomas Ryde și Alexandru Dedu își stabileau un obiectiv principal – prezența la JO de la Rio – pe care îl împărțeau în trei etape: mai întâi, calificarea la Campionatul Mondial din Danemarca, mai apoi clasarea în primele opt și prezența la turneul preolimpic care stă să înceapă și care le poate duce pe fete în Brazilia. Or, prezența la Jocuri e obiectivul principal al acestei echipe.

Până acum, în anul scurs de la numirea suedezului Ryde pe banca tehnică a României, echipa și-a depășit obiectivele și ne-a întrecut așteptările. Medalia de bronz obținută la Mondialul din Danemarca, în urmă cu aproape trei luni, a venit ca o surpriză plăcută pentru toți iubitorii de handbal din România, pentru că puțini așteptau ca echipa să crească atât de rapid cum a făcut-o.

Fetele au uitat primele trei înfrângeri din grupă, în fața Spaniei, Norvegiei și Rusiei, au bătut Brazilia (campioana mondială en-titre în acel moment) în optimile de finală, au trecut de Danemarca, după prelungiri, în sferturi, și au pierdut la mustanță (tot în prelungiri) semifinala cu Norvegia, care avea să și câștige medalia de aur. În finala mica, jucată contra Poloniei, România și-a luat, cu mare determinare, medaliile de bronz.

Chiar și așa, nu rezultatul a surprins, ci mai ales jocul. Toate problemele din prima săptămâna a Mondialului au dispărut în a doua: apărarea pe centru, foarte permisivă, a devenit un zid; atacul, repezit și dezechilibrat, a devenit răbdător și nemilos. Iar senzația era că echipa poate juca mai bine de la zi la zi; ne întrebam atunci nu dacă fetele pot ține ritmul, ci cât de mult mai pot progresa – până unde poate ajunge jocul acestei echipe?

Câteva răspunsuri au oferit ciocnirile cu Norvegia, cea mai bună echipă a handbalului feminin. În semifinalele Campionatului Mondial, nordicele au câștigat pe muchie un meci pe care puteau, la fel de ușor, să-l piardă pe muchie. Apoi, acum câteva zile, la Cluj, România și-a luat revanșa, 25-20, în ceea ce a fost prima victorie în fața Norvegiei după mai bine de 15 ani. După meci, Thorir Hergeirsson, antrenorul echipei care deține în momentul ăsta titlul european, mondial și olimpic, spunea că „echipa României a crescut foarte mult sub conducerea lui Tomas (Ryde) și poate că în acest moment este cea mai bună din Europa.”

Cu toate astea, Costică Buceschi, secundul naționalei, crede că reîntâlnirea cu Danemarca, din nou la ea acasă, va fi mai dificilă decât sfertul de finală din decembrie: „Bineînțeles că acolo a fost în luptă o medalie, reușeai să treci de acel meci, intrai în locurile 1-4, se putea întâmpla orice. Dar acum, așa cum a zis și Tomas (Ryde) și cum se gândesc și fetele, e un meci care îți dă rezultatul unei munci de patru ani de zile. O singură dată la patru ani de zile ai șansa să ajungi la Olimpiadă și cred că orice jucătoare, indiferent de naționalitate sau de echipa unde joacă își dorește acest lucru.”

În plus, dacă jocul României era o necunoscută pentru adversarele de la Mondialul din decembrie, dacă echipa nu speria prea multe adversare după primele meciuri din Danemarca, astăzi lucrurile stau cu totul altfel. Fetele și-au câștigat respectul, iar de-acum adversarele sunt în gardă.

Într-o discuție recentă, Cristina Vărzaru ne spunea că Danemarca are foarte mult respect pentru România: „A avut (respect) întotdeauna, chiar și când noi nu aveam respect față de noi, ei aveau. Toți antrenorii din Danemarca cu care am purtat un dialog mi-au spus: ’voi și antrenorii voștri nu sunteți conștienți de calitățile pe care le aveți.’ Mi-am dat seama de lucrul ăsta văzând jucătoarele din Danemarca. Dacă le iei individual, nu știu dacă găsești trei jucătoare ieșite din comun, însă împreună știu foarte bine traseele pe care trebuie să meargă, sunt foarte disciplinate, foarte bine pregătite fizic, asta le face să fie un adversar redutabil. Dar eu sper și cred că fetele o să poată învinge Danemarca încă o dată, chiar la ea acasă.”

Într-adevăr, antrenorul Danemarcei, Klavs Bruun Jørgenson, a vorbit frumos despre echipa României, pe care o consideră favorită. Dar nimeni nu trebuie să fie păcălit: meciul se va împărți la detalii. Așa a fost și în decembrie, așa va fi, după toate probabilitățile, și în primul meci din turneul de precalificare.

În plus, turneul de acum diferă de Mondialul de anul trecut: atunci a fost un maraton, acum e un sprint. Nimeni nu-și mai permite starturi false. Intensitatea – cuvântul favorit al lui Tomas Ryde – trebuie să fie la cel mai înalt nivel din primul și până în ultimul minut în toate cele trei meciuri.

România joacă vineri, de la ora 20.00, contra Danemarcei. Urmează meciul ușor (măcar în teorie), contra echipei mai slab cotate, Uruguay, iar apoi jocul trei, în fața echipei naționale a Muntenegrului. Practic, o luptă-n trei pe două locuri care duc la Rio.

Antrenamentul României de joi seara a continuat normal, cu o excepție. Eliza Buceschi, care abia pășea, a lucrat separat cu preparatorul fizic, supravegheată îndeaproape de medic. S-a accidentat înaintea meciului amical cu Suedia, la încălzire. Are o entorsă destul de urâtă, care s-a învinețit, și chiar dacă medicii lucrează zi și noapte, e greu de spus dacă va putea să joace, ne-a zis antrenorul secund, și el îngrijorat, la finalul antrenamentului.

„Toată lumea își dorește să joace, dar în primul rând trebuie să poți face față unui joc atât de dur și de intens cum va fi cel cu Danemarca. E o echipă care face foarte bine contraatac și faza a doua, care se apără destul de agresiv, deci e greu de spus ce va putea să facă Eliza mâine.”

Până atunci, ce știm e că nordicele, care așteptau la marginea terenului ca România să elibereze arena pentru a-și începe antrenamentul, au privit cam înghețate spre strigătul de luptă care-a răsunat din cercul de final al româncelor.

Un strigăt care arată cam cât de mult își doresc să ajungă la Rio.