„Cred în ele până la capăt.” Cum au trăit suporterii naționalei de handbal meciurile echipei și ce spun de înfrângerile de la Rio

Dacă ai fost la vreun meci al naționalei de handbal, în țară sau prin Europa, o știi pe doamna Angela. E mereu în mijlocul sectorului galben din tribune, în fața unei tobe imense în care lovește cu putere, dând tonul cântecelor de încurajare a fetelor de pe teren. Sau o vezi în picioare, în fața rândurilor de scaune, dirijând derularea unui tricolor imens peste capetele celorlalți suporteri, fix când în sală pornește imnul. După victorii, le așteaptă pe fete la ieșirea din arenă să le felicite. După înfrângeri, se duce cu ceilalți suporteri la hotel, pentru o îmbrățișare și-o îmbărbătare.

De la jumătatea Mondialului din decembrie, a împărțit mai multe felicitări decât îmbărbătări. Pentru că de atunci, fetele de la handbal ne-au tot arătat cum e să câștigi. Să joci cu încredere, să simți și să arăți că ești printre cei mai buni. Au înlănțuit un șir de rezultate bune, obișnuință rară în alte sporturi, mai ales de echipă, și au atras mulți fani de partea handbalului. Fani noi sau mai vechi, recâștigați, care au scris statusuri înflăcărate pe Facebook, au deschis mai des televizoarele, poate au început sau au reînceput să meargă la meciuri sau chiar și-au înscris copiii la vreun club.

Acum, însă, fetele au pierdut. Și, cum se întâmplă de obicei după înfrângeri, oceanul suporterilor români s-a împărțit în două valuri. Unul care s-a declarat dezamăgit, amărât, revoltat, chiar umilit. Și altul care a încercat să-i țină piept primului, transmițându-le că nu au dreptul să fie supărați, având în vedere problemele din întreg sportul românesc, și că sportivii trebuie susținuți și respectați până la capăt. Primul val a închis televizorul la pauză, sau chiar mai devreme („Mă doare sufletul că am crezut în ele”, spunea cineva pe Facebook), în timp ce al doilea s-a uitat până la final și a rămas, probabil, târziu în noapte cu gândurile spre Rio. Pentru că știau că, oricât de mult îi doare pe ei înfrângerea, pe fete le doare și mai tare.

„Nu dormim în perioada asta”, spune Angela, care și-a luat concediu săptămâna asta, să fie sigură că vede liniștită meciurile fetelor, la orice oră ar fi. Dacă ar fi fost în Brazilia, azi ar fi fost lângă ele, să le spună să ridice capul sus. Dar e primul turneu mare la care nu le e alături, nici ea și nici alți suporteri români care își petrec, an de an, concediile la campionatele mondiale sau europene, economisind bani luni la rând. Rio a fost însă prea departe și prea costisitor, mai ales după cele două deplasări recente din Danemarca, din decembrie, la Mondial și martie, la turneul preolimpic. Oricât a încercat să caute sponsori, la un moment dat s-a resemnat că va privi meciurile olimpice la televizor, din Deva.

A surprins-o cât de calmă a fost, deși i-a fost greu. La primul meci, înfrângerea cu Angola, nu-i venea să creadă, iar luni seara, cu Brazilia a înțeles că fetele au avut o cădere. Crede că le-ar fi ajutat să știe că suporterii sunt acolo, în tribune, chiar dacă nu i-ar fi auzit printre cântecele brazilienilor, mult mai gălăgioși ca danezii, pe care românii i-au mai dominat sonor. Așa că și-a promis că, dacă România se califică, va fi și ea la Tokyo, în 2020.

Până atunci, încă speră că fetele o să se regăsească și o să joace handbalul pe care-l știu. Mai ales că acum nu mai au nimic de pierdut. „Altfel joci când n-ai nimic de pierdut, mai dezinvolt, fără frică”. Le-a văzut și în Danemarca făcând la fel, după primele înfrângeri, și deși știe că ulciorul nu merge de multe ori la apă, speră ca istoria să se repete.

„Echipa asta s-a ridicat de atâtea ori de jos, în ciuda a tot și a toate, încât nu văd de ce nu ne-ar mai uimi o dată”, spune și Mari Damian, care a jucat handbal în tinerețe și înțelege efortul din spate și că „uneori chiar ajungi la capătul puterilor”. Dar crede și ea că, „dacă fetele se vor conecta așa cum știu ele când le ajunge cuțitul la os”, cele două victorii de care au nevoie nu sunt imposibile.

Așa cum înfrângerea îi doare nu doar pentru cum i-a făcut pe ei să se simtă, ci pentru că se gândesc prin ce trec jucătoarele – „știu că voiau să câștige și că suferă enorm” – , suporterii își doresc acum ca fetele să-și revină, în primul rând pentru ele. Pentru că unele dintre ele nu vor mai prinde o altă olimpiadă și „pentru toată munca și dăruirea lor în handbal merită o medalie la cea mai râvnită competiție”, cum spune Mihaela, o brașoveancă obișnuită și ea să trăiască handbalul pe viu: a fost la Final Four-ul de la Budapesta și își luase bilete și pentru mondialul din Danemarca, dar n-a mai ajuns.

„Eu cred în ele și voi merge alături de ele, până la capăt. Cum să le judec eu pe fetele astea care m-au făcut fericită de atâtea ori?”, spune Mihaela, amintindu-și de nopțile în care n-a putut să doarmă de fericire și adrenalină, când îi venea să iasă pe stradă și să strige România! „Doar cine este simplu privitor și nu știe ce înseamnă sportul și ce muncă colosală este în spatele unui meci de 60 de minute poate arunca cu vorbe urâte și judeca aspru. Nu sunt suporter de rezultat, niciodată n-am fost, suport și înfrângerile. Unii cred că eu mereu le găsesc scuze, însă nu le caut scuze, chiar cred că în orice sport ai zile bune și zile proaste, când nu-ți iese nimic. Avem jucătoare de excepție în echipă, jucătoare care au un palmares lăudabil, nu mi se pare corect să le ‘cert’ eu, un suporter înfocat.”

Sunt triști, dar nu dezamăgiți, iar Angela spune că cei care vorbesc de umilință și alte răutăți ori n-au făcut sport, ori n-au fost alături de astfel de sportivi. „Tot fetele astea au venit în decembrie cu medalie, nu trebuie jignite.” Știe că jucătoarele sunt obișnuite cu criticile, au mai trecut prin asta chiar în decembrie, când le-a văzut pierzând și neregăsindu-se în teren. „Dar parcă acum e mai urât, nu știu de ce.”

Fiind departe, suporterii nu găsesc încă explicații pentru înfrângeri – „nu le-a ieșit jocul, am avut și multe ratări, e adevărat, însă ceva nu a mers”. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu echipa puternică, încrezătoare, unită pe care o cunoșteau. Știu însă că trebuie să le fie alături și la greu, cum le-au fost și la victorii, și că handbalul merge mai departe.

Pentru unii suporteri, deși importantă, participarea handbalistelor la Jocurile Olimpice, ca și la alte turnee majore, nu pare punctul maxim al susținerii lor, nu e acum ori niciodată, nu e motivul pentru care le sunt aproape, așa că nu așteaptă ceva în schimb. E doar parte dintr-un ciclu continuu.  Și dacă câștigă, și dacă pierd, le vor aștepta cu brațele deschise, iar la următoarele meciuri și turnee le vor fi din nou alături. Angela și alți suporteri și-au luat deja bilete și și-au rezervat cazarea pentru Europeanul din Suedia din decembrie. O să fluture iar steagul în tribune și-o să bată în tobe cât o țin puterile. Și o să se întoarcă după finală, așa cum speră încă să se întoarcă și fetele din Brazilia. „De ce să nu sper?”