Cristi Chivu alege Inter U19: într-un fotbal care n-are răbdare, Cristi a luat-o pas cu pas, pe drumul său. În ciuda tentațiilor „Fast Foot”

Diagnosticul e binecunoscut: sportului românesc, iar fotbalului încă mai mult, îi lipsește răbdarea. Patronii – câți mai bagă bani la noi – vor rezultate peste noapte. Presa, la rându-i, caută vedete sau vinovați după două meciuri sau două goluri. Pompați de presă, dar și de anturaj, jucătorii înșiși se grăbesc – excepțiile sunt rare – să sară în ultimul model de Merțan cât încă nici nu s-a uscat cerneala pe contractul de 4 ani care de-abia depășește, cumulat, costul mașinii.

Graba se vede și când e vorba să prindă un contract afară: puțini fotbaliști preferă un salariu mai mic într-un campionat mai bun: tentația petro-dolarilor e mare, iar fotbalul nostru a trimis în Golf, în ultimii ani, o întreagă galerie de nume care puteau da mai mult, probabil, într-un mediu mai exigent.

Ne grăbim – iar asta ne vizează pe toți deopotrivă, analiști savanți ai fenomenului sportiv sau simpli suporteri – când îi judecăm pe unii sau pe alții: s-a întâmplat de atâtea ori ca viața să ne infirme nerăbdarea în a tranșa definitiv traseul profesional al anumitor sportivi.

În fine, din acest delir de tip „Fast Foot” nu puteau lipsi antrenorii. În căutare de legitimare sau într-o încercare inabilă de a copia modele occidentale fundamentate, totuși, pe alte premise, patronii și oficialii de la noi s-au întrecut, în ultimele două decenii, în a le oferi pe tavă proiecte sportive foștilor mari jucători de la noi. 

Povestea lui Gică Hagi e și ea cunoscută – eșecul, atât de ghinionist, din barajul cu Slovenia îl urmărește și acum, după 20 de ani. Dar s-a mers și mai departe: știm cu toții situațiile cel puțin stânjenitoare când tineri antrenori, încă fără licență, conduceau echipe din top din țara noastră. Cazul lui Mirel Rădoi, actualul selecționer, e simptomatic în acest sens.

Iar Mirel Rădoi e doar o piesă dintr-un lung șir care, precum la domino, explică lipsa cronică de răbdare din fotbalul nostru, iar mai departe – dacă am avea răbdarea să mergem pe urma șirului – lipsa de proiect și, implicit, de rezultate. Rădoi a ajuns la tineret după ce fostul selecționer U21, Daniel Isăilă, n-a mai avut răbdare să-și termine ciclul de calificare la Euro 2019 și a ales un contract bănos în țările arabe. A fost adus Mirel Rădoi, care, după succesul de la Europene, a fost promovat imediat la Naționala mare, în locul lui Cosmin Contra, și el numit selecționer cam pe pripă. În locul lui Rădoi, la tineret a venit Adi Mutu – fără experiență relevanta până în acel moment – care a condus de pe bancă echipa la Euro U21 de la Budapesta, apoi a plecat, fără explicații, la Craiova lui Mititelu. Practic, în cel mai spectaculos ciclu al selecționatei noastre de tineret, care leagă trei turnee finale europene (la următorul suntem calificați din oficiu, ca gazde) plus o participare olimpică (în ce condiții, știm deja), România U21 va fi avut nu mai puțin de patru selecționeri în doar 5 ani.

*

În tot acest decor abracadabrant, în care nimeni – de la patroni și oficiali la presă, de la jucători și antrenori la suporteri – nu-și lasă timp pentru proiecte ce cresc organic, vestea venită ieri din Italia, că Cristian Chivu a fost numit antrenor al echipei Primavera, U19, a campioanei Inter Milano pare, pur și simplu, de pe altă lume. De pe altă lume pentru că numirea lui Cristi Chivu nu vine de nicăieri, cum e regula la noi, ci e rodul a mai multor ani de muncă asiduă pornită de la echipa U14, continuată în ultimii trei ani la U17 și U18, alături de care a ajuns, anul acesta, în semifinalele campionatului italian.

Nu discutăm opțiunile individuale ale personajelor din fotbalul nostru. Fiecare e responsabil pentru propriile-i alegeri, care nu sunt întotdeauna cele mai ușoare. Fiecare decizie are propriu-i context – profesional, financiar, emoțional, familial etc. Cert e doar faptul că Cristi Chivu a ales altfel decât majoritatea celor din generația căreia i-a fost nu doar căpitan, ci și cel mai titrat component – în fapt, e și ultimul câștigător român de Champions League.

Ca toți cei din generația de dinainte și din generația sa, și Cristi Chivu a fost tentat de proiectele din fotbalul nostru. Conducerea Federației Române de Fotbal l-a tentat cu propuneri în mai multe rânduri. A fost pe lista scurtă când s-a luat decizia numirii lui Adrian Mutu la U21, s-au vehiculat și alte funcții, precum cea de manager general al loturilor U17 și U19.

Carisma și imaginea imaculată, de mare profesionist, i-ar fi putut aduce oricând un post la o echipă de top din România. Dar pe Cristi nu l-a tentat nici acest gen de priecție în carieră. Absolvent de Coverciano, una dintre școlile de antrenori de top din lume, Cristi a ales să o ia de jos, de la echipa U14 a lui Inter. Câți dintre tinerii noștri antrenori de azi au lucrat măcar o zi la acel nivel?! A urcat pas cu pas, la U17 și U18, convins că șansa unui pas decisiv în carieră îi va fi oferită, până la urmă, chiar de clubul alături de care a câștigat, în vârful de glorie al lui Jose Mourinho (2009-2010), tripla Scudetto – Coppa Italia – Champions League.

După un sezon de excepție la U18, echipă pe care a dus-o în top 4 intern sezonul trecut, învinsă doar de viitoarea campioană, Genoa, lui Cristian Chivu i s-a oferit coordonarea echipei U19. Crescut la școala Ajax, unde a ajuns la doar 19 ani, și integrat în sistemul lui Inter Milano din 2007, Cristi se află acum în fața celei mai mari provocări din carieră. Echipa sa va alimenta cu sânge proaspăt prima echipă a lui Inter, iar prin mâna sa vor trece vedetele de peste câțiva ani din Serie A.

E notorie lipsa de priză a antrenorului român pentru fotbalul mare la nivel de club. Mircea Lucescu, Laci Boloni, Răzvan Lucescu, Costel Gâlcă, Cosmin Contra și surprinzătorul și meritoriul Adrian Ursea de la Nice, din Ligue 1 (care a luat-o și el de jos, la Neuchatel și Servette, în Elveția): puține nume leagă România, la nivel de antrenorat, de fotbalul mare al Europei. Deși e încă la U19, faptul că Cristi Chivu antrenează în Italia, chiar la echipa campioană, e o veste extraordinară pentru fotbalul românesc.

*

E greu de spus cum va continua, din acest punct, cariera lui Cristi. E o modă în Occident ca marii jucătorii „de casă” să primească șansa la prima echipă, după ce au antrenat în academia proprie. Dacă va fi să primească această șansă, Cristi va ajunge acolo unde doar Mircea Lucescu a mai fost în istoria contemporană a fotbalului nostru. Dar, la 40 de ani deja, cu Coverciano absolvit la zi, după experiența consistentă în Academia lui Inter, și după „rodajul” la Primavera, poliglot și carismatic, Cristi Chivu poate fi o garanție la orice echipă din fotbalul serios. Cum ne-a demonstrat deja, nu e omul salturilor de efect, ci al pașilor asumați. Iar partea cea mai frumoasă din știrea de ieri de pe site-ul lui Inter nu e „ținta” – numirea la echipa Primavera – ci „zborul săgeții”, drumul riguros și conștiincios urmat de Cristi Chivu de la antrenamentele cu puștii de 12-13 până aici, la numai un pas de marea confirmare. Un drum presărat cu atâtea tentații și capcane pe care, spre deosebire de alții, el a reușit să le evite.

desen de Ciprian Rus