Ei sunt Zburătorii din Sibiu

 Mai sunt 11 secunde din meci. Sunt conduși cu 2 puncte. Tribuna adversă cântă „Campionii, campionii”. Antrenorul le face semn să fie calmi. Scaunele rulante din metal se ciocnesc. Mingea intră în coș.

Pe parchetul Sălii Transilvania din Sibiu se aude, ca la orice meci de baschet, mingea driblând. În arena de 1.800 de locuri, aflată la 30 de minute de centrul istoric al orașului, răsună scurt fluierul arbitrului, apoi cu entuziasm încurajările din tribune. Sunetul predominant e însă al scaunelor din metal ciocnindu-se strident, pentru că pe teren sunt două echipe de baschet în fotoliu rulant: Corona Brașov, echipa Clubului Sportiv Municipal din Brașov, campioana en-titre și favorită și anul acesta să câștige titlul, și Asociația Club Sportiv Comunitar Sibiu, vicecampioana națională, echipa locală cunoscută ca Zburătorii.

E noiembrie 2025, ultimul meci din prima etapă a Campionatului Național de Baschet în Fotoliu Rulant, o competiție care a renăscut după 20 de ani chiar aici, la Sibiu, din pasiunea și eforturile antrenorului Daniel Troancă, un liant al comunității sportive sibiene.

Meciul începe echilibrat. Se joacă în viteză, jucătorii luptă pentru fiecare minge, uneori cu prețul ciocnirilor sau răsturnărilor. Când pornesc pe contraatac, fie aruncă mingea în față și o lasă să cadă pe parchet în timp ce rulează căruciorul în viteză după ea, fie o driblează cu o mână în timp ce învârt roțile cu cealaltă. Timp de două rotiri, pot ține mingea și pe genunchi. Atunci când cad, cu scaunele rostogolindu-se peste ei, se ajută unul pe altul să se ridice și continuă să joace. În rest, regulile sunt aceleași, de la înălțimea coșurilor, la numărul de jucători, la dimensiunea terenului. Se joacă tot în patru reprize de câte 10 minute și un atac durează tot 24 de secunde.

În jumătatea de teren a Sibiului sunt jucători între 11 și 50 de ani, imobilizați sau cu dificultăți locomotorii, veterani ai sportului paralimpic pentru care sportul a fost o salvare și tineri care câștigă prin baschet încredere, independență și apartenență.

De pe margine, le dă indicații Daniel Troancă. E un bărbat înalt și energic de 47 de ani care a renunțat la meseria de jurist ca să se dedice pasiunii pentru sport. Poartă un tricou albastru, culoarea clubului pe care l-a înființat în 2017, ACS Comunitar Sibiu, ca să încurajeze sibienii să facă mișcare. Gesticulează mult, se plimbă agitat pe marginea terenului și aplaudă fiecare aruncare a echipei sale, reușită sau nu.

Zburătorii sunt susținuți din tribune de localnici care aplaudă, scandează numele clubului și flutură steaguri de culoarea cerului senin. Sunt prietenii și familiile jucătorilor și sportivii fără dizabilități ai clubului. E Ana Maria Bugneriu, directoarea Fundației Comunitare Sibiu, care organizează împreună cu Clubul Sportiv Comunitar Maratonul Internațional Sibiu și pe care o inspiră deschiderea celor din public, dar mai ales anduranța celor de pe teren. E Cristina Andreea Costea, directoarea Asociației Diakoniewerk România, partener de la început al echipei, care crede că vizibilitatea pe care o aduce echipa persoanelor cu dizabilități e importantă. Pe marginea terenului e Ana-Maria Dinu, mama jucătorului cu numărul 2 și președinta Asociației Copil Unicat, care colaborează cu Clubul Sportiv pentru a ajuta mai mulți copii să practice sportul adaptat. E o întreagă constelație de organizații și oameni din comunitate care înțeleg puterea pe care o are sportul în viața persoanelor cu dizabilități și care au readus baschetul în fotoliu rulant în joc.

Echipa Brașovului deschide scorul, conduce până la final și câștigă cu 46-32. Fanii își aplaudă echipa în picioare, iar Daniel îi așteaptă la margine și îi felicită. Știe că e un început greu de sezon și că are o echipă tânără, în reconstrucție după ce o parte din jucătorii experimentați au plecat. Cu câteva luni în urmă, nu știa cu cine va continua, dar a mizat pe juniori. Și-au propus o clasare pe locul 4 la finalul sezonului, dar speră că pot produce o surpriză. Miza e să lupte pentru un loc la Final Four-ul din mai de la Brașov.

Orice ar fi, noi construim împreună

La prima ediție a SemiMaratonului Internațional Sibiu, evenimentul caritabil de alergare pe care Fundația Comunitară Sibiu îl organizează din 2012, Daniel a fost voluntar. A ajutat la organizarea traseului, dar a și concurat și a câștigat competiția. Jurist pasionat de sport, participase deja la peste 50 de competiții de anduranță – maratoane, triatloane și competiții de triatlon extrem numite Iron Man – și era un vis de-al său să câștige o cursă acasă, în Sibiu. Deși a simțit din prima oră a Facultății de Drept că nu e făcut pentru asta, nu a avut curaj să-și schimbe cariera decât 15 ani mai târziu, când și-a dat seama că în mijlocul organizării unei competiții sportive e cel mai fericit.

S-a implicat ca voluntar și la a doua ediție, iar la a treia a fost numit director tehnic, rol pe care îl are și azi. E cel care se ocupă de amplasarea, securizarea și gestionarea traseului care pornește și se încheie în Piața Mare din Sibiu, la fiecare final de mai. (Din 2017, a fost adăugată cursa de 42 de kilometri și a fost redenumită Maratonul Internațional Sibiu.)

La primele ediții, nu multă lume alerga în Sibiu, iar organizatorii și-au dat seama că e nevoie de un club al comunității care să atragă localnicii către alergare și chiar să-i învețe să alerge. Așa că Daniel, care vede în mișcare un mod de a rămâne echilibrat și de a depăși dificultăți în viață, a organizat într-o seară din aprilie 2015 o primă sesiune de alergare, în parcul Sub Arini. De atunci aleargă în grup în fiecare săptămână, marțea, joia și sâmbăta. Dacă la început aveau doar câțiva participanți, acum sunt constant minim 15, dar uneori și 75 de alergători, ghidați de el și de celălalt antrenor al clubului, Daniel Scrob, campion național la atletism.

Pentru mulți, e dificil să facă sport constant fără să aibă un ajutor, un sprijin moral, o comunitate, spune Daniel. „Dar după ce învață să facă treaba asta și singuri și să-și depășească anumite anxietăți legate de alergare, că multă lume are chestia că nu poate să alerge, nu le place alergatul, etc., atunci ei încep să meargă singuri. Și ne bucurăm foarte mult că fac mișcare.” Înființat legal în 2017, clubul are acum și secții de ciclism, înot și triatlon.

Antrenamentele de alergare au influențat creșterea participării la maraton, crede Ana Maria Bugneriu, directoarea Fundației Comunitare Sibiu, mai ales pentru că le-au oferit oamenilor încredere că pot participa la curse lungi. „Nu poți să avansezi în cursele astea de anduranță dacă nu ai un antrenament specific”. Dacă în 2012, la prima ediție, au fost 178 de participanți, în 2025 au ajuns la 10.475 de alergători, aproape cât Maratonul București, din care 3.000 de copii.

Daniel a avut și el un rol important prin felul în care a mobilizat oamenii, crede Ana. „Dani mi se pare o inspirație și cred că multă lume are percepția asta despre el. Pe lângă faptul că trăiește tot ce spune, adică nu e genul de antrenor care doar privește de pe margine, este el însuși un sportiv care și-a menținut stilul de viață foarte sănătos. E dedicat sportului și mișcării și prin atitudinea lui devine un exemplu pentru foarte mulți și îi convinge să se autodepășească și să încerce să facă sport.”

Împreună, au muncit și la a 15-a ediție, care a avut loc între 29 și 31 mai. Fundația Comunitară a coordonat strângerea de fonduri, proiectele înscrise și legătura cu companiile partenere, în timp ce Clubul Sportiv condus de Daniel s-a ocupat de partea tehnică și sportivă: de organizarea traseului și antrenamentele participanților.

„E ca și cum am fi două departamente într-o organizație mai mare care se numește comunitatea, comunitatea de sport cel puțin”, spune Ana despre cum colaborează și în restul anului: organizează împreună și Crosul Voluntari de Cursă Lungă, discută strategii de dezvoltare, iar fundația sprijină logistic alte evenimente ale clubului.

„Pentru că suntem aliniați strategic, pentru că știm constant ce vrea să facă cealaltă parte, putem avea input în deciziile de viitor, poate noi vedem o oportunitate care li se potrivește lor, poate invers și ajută foarte mult să știm unii de alții și să avem mindsetul ăsta de: «orice ar fi, noi construim împreună». Poate pentru oamenii din alte industrii, e ciudat să ai niște organizații care colaborează așa de strâns Nu știu, poate pentru oameni e mai importantă competiția, să zic, și noi facem foarte evident că e importantă colaborarea.”

Zburătorii

În 2018, și-au dorit să includă în traseul maratonului mai multe persoane cu dizabilități, așa că Fundația Comunitară a contactat Asociația Diakoniewerk, filiala din Sibiu a unei organizații austriece care oferă servicii sociale persoanelor cu dizabilități. La sediul Diakoniewerk, Daniel l-a cunoscut pe David Răulea, un veteran al sportului paralimpic care și-a regăsit independența prin sport. Are 48 de ani și e imobilizat de la 12, când a căzut de pe un stâlp de înaltă tensiune. După câțiva ani petrecuți în spitale și la ședințe de recuperare, în 1997 a fost la o competiție pentru persoane cu dizabilități locomotorii la Galați și a fost impresionat de câtă lume făcea sport, de la atletism, la tenis de masă, la tir cu arcul. De atunci, a participat la zeci de competiții de atletism, în țară și în afară. Baschetul, pe care l-a descoperit în 2012, când Fundația Motivation avea o echipă în Sibiu, i-a plăcut mai mult pentru că e un sport de echipă. Când a aflat că nu mai avea unde să joace, pentru că echipa se desființase de câțiva ani, Daniel i-a propus s-o reînființeze sub umbrela Clubului Sportiv Comunitar.

La primul antrenament, în toamna lui 2018, au fost trei participanți – el și încă doi jucători din vechea echipă. Nu aveau fotolii speciale de joc, așa că se antrenau în scaunele lor de zi de zi. Pentru stabilitate, scaunele adaptate pentru meciuri – care ajung și la 10.000 de euro – au roțile înclinate, axe transversale, rotițe de sprijin în spate și o bară de protecție în față, care atunci când se lovesc, scot un scârțâit strident, ca o vioară dezacordată. Cu cât le controlează mai bine, jucătorii sunt mai rapizi, schimbările de direcție mai bruște, faulturile mai dure.

În timp, echipa s-a mărit și au început campanii de strângere de fonduri pentru scaune. Au scris proiecte și au căutat sponsori, iar Fundația Diakoniewerk i-a ajutat cu obținerea unei sponsorizări din SUA. Și-au dat seama că e important să devină mai prezenți în comunitate, așa că au început să participe la evenimente și competiții sportive și să organizeze, în fiecare decembrie, un cros unde invită sibienii să alerge pentru echipă, îmbrăcați în Moș Crăciun. „Lumea trebuie să te cunoască”, spune David, „să se obișnuiască cu tine, să fii vizibil, să ieși afară. Pentru că tocmai așa se schimbă lucrurile, și se fac pas cu pas.”

Echipa de baschet a adus foarte multă vizibilitate persoanelor cu dizabilități, crede Cristina Costea, directoarea Asociației Diakoniewerk România, ONG-ul care le-a fost aproape de la început și care îi ajută în continuare cu obținerea accesului gratuit în Sala Transilvania de la Consiliul Județean. „Orice chestiune, în primul rând, trebuie cunoscută. După aceea, oamenii pot să se implice în îmbunătățirea unor situații. Dar dacă lumea nu știe că e nevoie de îmbunătățirea situației, atunci nu există, să zic așa, masa critică de oameni care să se implice în schimbările necesare.”

Mulți nu cunosc nicio persoană cu dizabilități, mai spune ea, și poate și de aceea le evită, pentru că nu știu cum să se comporte. „Dar cred că, cu cât publicul cunoaște persoane cu dizabilități, cu atât devin parte a societății. Că până la urmă despre asta e vorba, sunt tot membre ale comunității.”

Zburătorii există și pentru că veterani ca David Răulea sau Nicolae Priporeanu, care are 52 ani și e campion național la tir cu arcul, nu s-au temut să fie văzuți. Țin demonstrații în pauzele meciurilor echipei de baschet CSU Sibiu și invită des oameni din comunitate la antrenamente, chiar să se așeze în fotolii și să vadă cât de solicitant e să mânuiască și scaunul, să dribleze și mingea, să arunce și la coș. Să le vadă și abilitățile, nu doar dizabilitățile.

Vor mai ales să le ofere celor tineri un exemplu că trebuie să fie activi, să nu se descurajeze și să „tragă cu dinții” de oportunitățile pe care le au: generația lor n-a avut telefoane mobile, găsea mult mai greu informații și comunități de care să aparțină.

Contează mult să ai un grup care să te susțină, iar echipa poate fi asta pentru ei, crede David. Dincolo de activitatea fizică, antrenamentele sunt și un pretext să se întâlnească săptămânal, să iasă din casă, să discute despre ce-au mai făcut și să schimbe informații despre accesibilitate sau diverse drepturi. „Oamenii prind curaj, văd că se poate, avem o atitudine pozitivă și ei nu se simt nelalocul lor acolo. Asta e cel mai important, să fim acolo, pentru că dacă noi ne lăsam de baschet, acum colegii tineri din echipă nu puteau practica acest sport”, spune David, care crede că scopul echipei e să atragă cât mai mulți juniori: „copii, adolescenți, tineri care să iasă din casă, să vadă că existăm și că pot să facă anumite lucruri. Le dă niște aripi, le dă încredere și atunci o să vadă altcumva lumea.”

Știe că multe persoane cu dizabilități trăiesc în izolare pentru că nu se pot deplasa, locuiesc în blocuri fără lift sau le lipsește încrederea. E și motivul pentru care le e greu să găsească jucători, așa că Daniel s-a îndreptat tot mai mult către juniori: a dus pliante la cabinete de kinetoterapie din oraș, a organizat evenimente pentru ei și vrea ca în viitor să fie mai prezenți în școli. Ca să le ofere un exemplu, dar și ca să ridice nivelul echipei, a transferat doi jucători cu experiență din afară, care vin doar la meciuri: pe Daniel Dănilă, un băcăuan de 38 de ani care locuiește în Italia după un accident de mașină, unde joacă tenis în scaun rulant, și pe Martijn Dokkum, fost campion al Olandei la baschet adaptat. Cu ei în echipă, spera la un joc mai solid în a doua etapă a campionatului, care urma în martie, la Arad.

„Nu facem doar act de prezență”

Sibiul a avut și la Arad cea mai gălăgioasă susținere în tribună la a doua etapă din campionat. Fanii care au făcut deplasarea au ținut ritmul tobei cu scandări care au răsunat cu ecou în Sala Polivalentă, destul de goală în rest. Meciul cu ACS Paralimpic Salvia 2000 Cluj-Napoca, una din echipele cu tradiție din țară, urma să fie decisiv pentru clasamentul dinaintea Final Four.

În echipă era acum și Martijn Dokkum, un olandez de 34 de ani care câștigase cu naționala de baschet adaptat a Olandei Campionatul European. E cel care deschide scorul, după un contraatac pornit de la Daniel Dănilă, românul care locuiește la Torino. Niciunul nu mai joacă baschet în prezent, dar experiența lor se simte în teren: sunt mai rapizi, mai puternici și mai preciși în atac, iar în apărare îi oferă sfaturi utile de poziționare celui mai tânăr jucător de pe teren, Ianis Dinu, juniorul care înscrie al treilea coș, după o luptă sub panou.

Ianis are 16 ani și a devenit unul dintre Zburători în mai 2025, după ce profesoara sa de geografie a dus un grup de elevi să cunoască echipa. Văzuse că au nevoie de jucători într-un pliant la cabinetul unde face terapie și și-a rugat mama să-l ducă la un antrenament. După cele două ore din Sala Transilvania, i-a zis că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața lui.

Mama lui, care a fondat în 2017 o asociație pentru copii cu dizabilități neuromotorii, Copil Unicat, cunoștea proiectul condus de Daniel. În 2019, după ce a văzut într-o postare pe Facebook că avea doar adulți în echipă, i-a propus să facă ceva și pentru copii, iar Daniel i-a invitat la un antrenament. Acum, patru dintre copiii din cadrul Asociației fac parte din lot.

Ca să atragă mai mulți, au organizat împreună în vara lui 2025 un eveniment numit Ziua Prieteniei. La finalul lunii iulie, copii de toate vârstele, tipici și cu dizabilități, au participat la jocuri și activități comune, de la minigolf la tir cu arcul, la baschet. „Ne-am dorit ca fiecare participant să înțeleagă că sunt mult mai multe lucruri care sunt asemănătoare între copiii, dar și adulții tipici, și cei cu dizabilități decât ceea ce ne diferențiază”, spune Ana-Maria Dinu.

E misiunea comună pe care o împarte cu clubul sportiv, și din toamnă vor merge împreună în școli să le arate elevilor, dar și profesorilor de sport care se tem să-i implice la ore, că pot avea o viață activă. „Ne-am susținut în mai multe proiecte și în continuare încercăm să găsim resurse și soluții, pentru că până la urmă scopul nostru este comun”, spune Ana-Maria, care se bucură că fiul ei a ales să practice un sport de echipă, pentru că e important să învețe colaborarea, dar și frustrarea care vine atunci când pierzi. Baschetul îl învață să se concentreze mai bine, să-și prioritizeze programul și să se asigure că are întotdeauna timp de antrenamente, că ajunge la timp, că dă 100%, să vadă cum a greșit și ce poate face mai bine.

Să-l ducă de două, uneori de trei ori pe săptămână la antrenamente, pe lângă școală și terapie, e un efort pentru întreaga familie, dar Ana-Maria crede că și câștigul e al întregii familii atunci când un copil face sport. Chiar dacă ajunge seara obosit acasă, când îi spune că a fost frumos sau că a înscris câteva coșuri, simte că merită.

La Arad, Ianis a fost printre cei mai buni marcatori ai echipei. E diagnosticat cu hemipareză și se poate deplasa fără scaun – jucătorii pot avea niveluri diferite de mobilitate a trunchiului, în funcție de care primesc un punctaj: cu cât mobilitatea e mai limitată, cu atât punctajul e mai mic, iar totalul echipei trebuie să nu depășească 14 puncte. (În alte țări pot juca și sportivi fără dizabilitate). Nu se aștepta să evolueze așa repede, dar a învățat repede să coordoneze scaunul și acum visează să joace la un nivel înalt și să devină un exemplu care să-i inspire și pe alții să încerce acest sport, care pentru el e „un fel de terapie”.

Când l-a văzut răsturnându-se la prima etapă din campionat, mamei i-a fost greu să-și țină în frâu instinctul de a intra pe teren să-l ajute să se ridice. Petrecând mai mult timp lângă echipă, a înțeles însă că frica și zgomotul pe care-l fac scaunele când se lovesc sunt mai mari pentru cei care privesc de pe margine. Pentru cei din teren, în adrenalina momentului, face parte din joc. „Cumva, și noi trebuie să depășim lucrurile astea și să înțelegem că nu putem să-i ținem într-un glob de sticlă, feriți de toate, și că această protecție pe care credem că le-o oferim s-ar putea mai mult să dăuneze decât să-i ajute, fiindcă nu mai au încredere în ei, nu simt că pot atinge anumite obiective. Și, până la urmă, toate aceste experiențe îi fac mai puternici și îi motivează.”

E riscul oricărui sport, spune David Răulea, care a lipsit doi ani din cauza unei căzături pe mână. „Noi știm acest lucru și îl asumăm.” Accidentările apar pentru că se joacă pe bune. Pentru că în primul rând, e o competiție sportivă și fiecare echipă e acolo să câștige. „Nu facem doar act de prezență. Nu e un joc amical, se joacă la sânge.”

În meciul cu echipa Clujului, la 6-0 pentru echipa sa, Daniel Troancă a cerut un time-out și s-a așezat cu un genunchi pe parchet, în mijlocul jucătorilor.

„Nu ne grăbim, avem tot timpul din lume”, le-a spus, în română și în engleză. Avuseseră câteva contraatacuri irosite și le-a cerut mai multă răbdare. „Când scăpăm pe contraatac, știu că emoția e foarte mare să dăm coș, dar faceți pașii corecți. Nu putem, dăm pas la celălalt.”

Îi simțea prea încrâncenați, așa că a adăugat: „Otherwise, all good. Have fun! Smile!”

Au strigat în cor „Sibiu!”, au revenit pe teren și au câștigat cu 42-20. Cu trei victorii din trei în weekendul de la Arad, au urcat pe 2 în clasamentul general și s-au calificat în Final Four-ul din mai, unde urma să se decidă campioana națională.

„Astea sunt marile victorii”

La Brașov, Zburătorii jucaseră în 2022 primul meci din istoria echipei, un amical cu echipa locală, care a deschis drumul relansării campionatului național. Unul dintre cele mai populare sporturi paralimpice la nivel internațional, baschetul adaptat s-a practicat în România încă din anii 2000, la Arad, Brașov, Cluj sau Oradea, însă fără continuitate, astfel că sibienii se antrenau fără să știe de alte echipe din țară. Când a aflat că și la Brașov exista o echipă, Daniel le-a propus să joace un amical.

După meci, a scris un proiect de finanțare pentru programul de granturi nerambursabile „În Stare de Bine”, prin care a susținut antrenamentele a patru echipe – din Sibiu, Brașov, Cluj și Argeș – timp de șapte luni. A convins jucători din fiecare oraș să refacă echipele și, la final, a organizat la Sibiu prima Cupă a României la Baschet în Fotoliu Rulant. „Noi așa suntem, nu aşteptăm să ne facă alţii, am învăţat asta de la prietenii şi colegii de la Fundaţia Comunitară Sibiu.”

Federația Română de Baschet, și apoi Comitetul Național Paralimpic, au preluat organizarea Campionatului Național, care are acum șapte echipe, peste 70 de sportivi și o casă de pariuri ca sponsor principal. Dacă nu era Daniel, competiția nu se repornea, crede David Răulea. „Dani s-a zbătut foarte mult, s-a dus peste federație, telefonic, discuții, e-mailuri. Trebuie un pic de voință din partea cuiva. Dacă nu există acel om care să se zbată și să pună osul la treabă, de obicei lucrurile merg în jos, și el a revitalizat acest lucru.”

Deși nu știa nimic despre baschetul paralimpic când a început, Daniel s-a îndrăgostit de sport și a învățat din mers. Venind dintr-un sport individual, i s-a părut o provocare să lucreze cu o echipă. „Nu mi-am închipuit niciodată că e atât de greu să convingi cinci oameni să conlucreze să bage o minge în coș. E un proces atât de complex, în care lucrezi nu cu mâinile și roțile, lucrezi cu capul oamenilor. Fiecare vine cu o atitudine, cu neplăcerile lui, cu bucuria lui, și trebuie să meargă în aceeași direcție.” Știe că nu are încă o echipă sudată, pentru că nu sunt profesioniști care se antrenează zilnic, dar spera ca entuziasmul să compenseze lipsa de coeziune. „Noi încă încercăm să ne distrăm pe teren și să facem să fim competitivi cu ce avem.”

La turneul final de la Brașov, au câștigat cu 43-27 semifinala cu Temerarii Arad și au revenit a doua zi în Sala Polivalentă să lupte pentru titlul național cu Corona Brașov. Neînvinsă până atunci în campionat, echipa Brașovului a punctat prima pe tabelă, fiind încurajată și ea de o mică galerie cu tobe și steaguri galben-albastre. Într-o atmosferă animată de cele două grupuri de suporteri, cu mai mulți copii în tribune și cu oficiali ai Federației și Comitetului Paralimpic pe margine, cele două echipe s-au blocat în apărare, s-au ciocnit și s-au răsturnat, s-au răsucit pe parchet în viteză și au luptat pentru fiecare minge fără rețineri. Cu patru minute înainte de final, Corona avea șase puncte în față, iar galeria a început să cânte „Campionii, campionii”.

Dar Zburătorii n-au renunțat. Începuseră ezitant, rataseră ocazii din poziții bune, dar pe final și-au regăsit claritatea și au redus diferența la două puncte. De pe margine, Daniel le-a făcut semn să trateze cu calm ultimele faze. Cu 11 secunde înainte de final, au egalat și au dus meciul în prelungiri, unde au câștigat.

Când au devenit campioni, jucătorii s-au învârtit pe teren cu lacrimi în ochi și cu pumnii în aer. Daniel și-a dus mâinile la cap, apoi i-a îmbrățișat pe fiecare. Era mândru că și-au ținut firea într-un moment greu și că au învins pentru prima oară Corona Brașov, chiar la ea acasă. Știa că și-au făcut meciul dificil din cauza emoției, dar și că au avut tot timpul în teren un jucător de 16 ani aflat în primul lui an competițional, și alți trei juniori pe bancă. Era bucuros că finala fusese așa spectaculoasă, o reclamă bună pentru sportul lor, și simțea că e un titlu meritat, o răsplată pentru eforturile pe care le-au făcut de-a lungul timpului pentru comunitatea baschetului adaptat.

Victoria adevărată i se pare însă evoluția juniorilor din echipă, care după un an de antrenamente vin la sală cu pieptul un pic mai ridicat, un pic mai senini și mai încrezători în ei. „Adică se întâmplă ceea ce se întâmplă cu toți cei care fac sport: capătă curaj și libertate. Și astea sunt marile victorii.”

După ce au primit medaliile de campioni, s-au întors la Sibiu, unde au continuat să se antreneze, pentru că în iunie găzduiesc Cupa României și nu vor să piardă acasă. „Eu vreau să câștig fiecare meci, dar câștigul poate să vină doar dacă te antrenezi”. Asta speră că învețe echipa lui de la jucătorii experimentați cu care au jucat în acest sezon: că numai prin muncă pot deveni baschetbaliști buni. Că trebuie să se dăruiască sportului, să fie concentrați, dar să se și bucure, așa cum face olandezul Dokkum, care joacă mereu zâmbind, iar când ratează nu pune capul în pământ. Ridică privirea spre coș și-și spune că mai are o șansă. Campion ești atunci când dai tot ce poți, crede Daniel.

Au revenit și la acțiunile din comunitate: au donat două scaune Spitalului de Fizioterapie, ca oricine să poată face sport în recuperare, au prezentat trofeul la pauza meciului dintre CSU Sibiu și Voluntari și au vizitat Universitatea „Lucian Blaga”, unde au jucat un meci adaptat cu profesorii de sport. E ce-și doresc în viitor: să rămână competitivi, dar mai ales să fie tot mai prezenți în viața copiilor, tinerilor și adulților cu dizabilități. Să meargă în școli și să le arate elevilor, dar și profesorilor, că o dizabilitate nu înseamnă lipsa mișcării și a sportului. Să le arate că ambiția, pasiunea, curajul și puterea de a face performanță nu au limite și că se pot înălța, așa cum o fac Zburătorii meci de meci.

Fotografii: Comitetul Paralimpic Român

Material realizat în cadrul „Burselor pentru Jurnalism despre Filantropie”, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare, cu sprijinul Lidl România.