FRANCO BARESI / Fotbalistul care ne-a învățat cel mai frumos cuvânt din fotbal: Libero

Limbaj universal prin excelență, fotbalul ne-a îmbogățit cu numeroase cuvinte, concepte, expresii memorabile. Printre cele mai frumoase cuvinte ale limbii fotbalului, adevăratul „esperanto” al ultimului secol și ceva – un cuvânt pe care oricine, din orice cultură, de orice limbă și de orice vârstă îl poate înțelege – e cuvântul „libero”.

Franco Baresi a fost ultima și cea mai nobilă întrupare a acestui cuvânt. Ultimul mare libero din istoria fotbalului – dacă nu cel mai mare, clasificare care oricum l-ar fi lăsat rece pe Franco. Faptul că tocmai acest post a dispărut din arhitectura tactică a ultimelor decenii spune ceva și despre fotbalul nostru de azi, și despre lipsa caracterelor de genul lui Franco Baresi. Plecarea sa, în dimineața de 31 iulie 2026, ne lasă mai săraci nu tactic – asta ar fi ultima problemă! – cât uman.

Cu Franco Baresi moare o lume. În anii ’80, când nu doar AI-ul, dar nici oamenii, nu deprinseseră meșteșugul acesta teribil al jocului de-a cuvintele, „adevărat” era adjectivul cel mai potrivit pentru fotbalistul Franco Baresi. Cu bucle șatene și ochi verzi-deschis, precum câmpurile infinite de la Milanello, cu „leadership” înnăscut înainte ca asta să fie „cool”, Franco avea toate datele unui erou modern. Singura lui „aroganță”: a fost primul mare jucător care n-a acceptat să stea cu tricoul băgat, regulamentar, în șort :). Dar Franco a ales să fie anti-erou, să lase faptele să vorbească pentru el și istoria să-i găsească, eventual, locul potrivit în povestea frumosului joc.

Ce-i drept, în anii ’80, când nici măcar autorii jocurilor cu „cel mai cel” de pe Instabil și TikTok nu se născuseră, nici PR-ul nu exista. Îl aveai sau nu, iar Franco era prea ocupat cu ale lui ca să dea importanță imaginii. Atâta că, fiind atât de mare, imaginea sa creștea – cum altfel? – organic. Într-o bună zi, după un derbi Napoli – Milan, marele Diego Maradona, unul care jongla cu imaginea la fel de bine precum cu mingea, a ieșit de pe teren cu tricoul lui Milan cu numărul 6 pe el.

– Mai nou, după fiecare gol, colecționezi câte un tricou al adversarilor.

– Tricoul acesta e al celui mai mare fundaș din lume, iar amintirea asta o voi lua cu mine pentru tot restul vieții, le-a întors-o Diego jurnaliștilor. 

Nu a fost singura oară când Diego l-a urcat pe Franco în topul celor mai mari fundași ai lumii. „Claudio Gentile obișnuia să mă lovească tot timpul ca să mă oprească. Baresi, în schimb, mi-o lua dintre picioare fără să mă atingă”, povestea Diego. Revenit miraculos în finala Mondialului din 1994, după o operație de menisc, depășită după doar 24 de zile, Baresi face un meci memorabil în fața legendarilor Bebeto și Romario. „L-am înfruntat de mai multe ori în Cupa Campionilor și la Mondiale și pot să spun că a fost cel mai dificil adversar cu care m-am întâlnit”, spunea Romario.

La momente de doliu se spun multe cuvinte frumoase. Paolo Maldini povestește cum a fost crescut, etapă după etapă, la AC Milan, de Franco Baresi, Pippo Inzaghi ne dezvăluie cum, tânăr fiind, i-a cerut tricoul cu numărul 6. Îndatoritor ca întotdeauna, Franco l-a tras de mânecă. „Ce faci, tu nu mi-l dai pe al tău?”.

La 1,76, Franco Baresi a intrat în istoria fotbalului ca „Piscinin”, un regionalism nord-italian pentru „cel mic”. Avea să iasă din fotbal drept cel mai mare. Veniți în siajul său, Paolo Maldini și Fabio Cannavaro au strâns mai mulți lauri, dar apărarea italiană infailibilă – și tonul ei, atât de diferit de agresivitatea care li s-a imputat argentinienilor la WC26 – l-a definit pe marele Franco Baresi. Franco domina spațiul în așa fel încât, la un meci obișnuit, nici măcar nu-și murdărea șortul alb. Dacă meciul cerea să are terenul până în treimea adversă, era primul care își sufleca mânecile.

Intimidantă la Baresi nu era alura, nu era ferocitatea, intimidantă cu adevărat era seriozitatea. Simțul acela, pe care marii fotbaliști îl au, că nu ai nicio șansă să îl prinzi distrat sau într-o zi proastă. Am simțit-o cu toții în 1989, în finala cu Steaua din Cupa Campionilor. O simțise, în același an, Real Madrid, învinsă cu 5-0. Neputința în fața apărării conduse de Franco Baresi era absolut blocantă. De acolo încolo, Frank Rijkaard, Ruud Gullit și Marco van Basten doar se jucau!

Unul dintre fanii săi indiscutabili, regizorul Werner Herzog, spunea că nimeni nu a simțit mai bine spațiul fizic ca Franco. „Ce n-aș da ca, făcând filmele mele, să înțeleg inima omului și să simt spațiile așa cum o făcea Franco în jocul lui!”. Arta recunoaște jocul! Pe bună dreptate: prin siguranța și știința sa, Franco a anticipat jocul de la fundaș de azi, atât de drag lui Pep Guardiola. Asta fără să abdice vreo secundă de la misiunea sa de apărător în detrimentul vizibilității proprii!

Dimpotrivă, pe final de carieră cu toată știința din lume, Franco începuse să marcheze goluri după curse legendare, dintr-un careu în altul. Putea să o mai lungească niște ani, avea toate credențialele pentru asta: s-a întâmplat ca un puști de la Ajax, Patrick Kluivert, să îi fure fața de vreo două ori. Nu-i vorbă, „Piscinin” avea de-acum toate skill-urile să-i facă față: îl împingi un pic, îl tragi un pic, pui corpul, te arunci peste el. Marele Franco a decis atunci că e prea mult, că nu mai vrea să recurgă la trucuri. Marii campioni știu când e momentul să iasă scenă.

Discret, de o generozitate ieșită din comun, Franco a decis, după retragerea din fotbal, să nu stea în prim-plan. A fost „omul de legătură” cu publicul și, lipicios cum era, AC Milan a avut în el cel mai bun „ambasador” din toate cluburile din lume. Ultima sa ieșire în public, într-un moment în care se știa deja despre boala de care suferea, a fost în iarnă, când a purtat, pentru câteva minute, torța olimpică la marele eveniment de la Milano-Cortina. Azi, Franco s-a dus, flacăra nu s-a stins, e încă vie…

*

DISCLAIMER: Mi se zice Baresi 

La Turda, pe maidanul din spatele blocului mi se zicea Baresi. Într-o zi, pe vremea marelui AC Milan, am jucat fundaş într-un meci dur, pe viață şi pe moarte :D, şi m-am ales cu nume de nemuritor.