Cupa Mondială, povești de suporteri: fotbalul poate schimba lucrurile în Iran. Naționala asta a dat oamenilor o voce

La un moment dat, ochii lui Amin se umezesc. Din spatele ochelarilor la modă, privirea mă țintuiește cu un cocktail de emoții copleșitoare. Aici e furia față de un guvern corupt și nepăsător; disperarea că vânzătorii din bazar încheie ziua cu taraba plină, pentru că nimeni nu-și permite să le cumpere produsele; dar, mai ales, îngrijorarea sufocantă când vine vorba de familia lui din Tehran: „În fiecare zi mă gândesc la ei. <Mulțumesc lui Dumnezeu că ai plecat!> Asta mi-a zis tatăl meu când am ajuns la studii în Germania. Totul se prăbușește acolo.‟

E greu de spus când i-a mers Iranului bine ultima oară. Înainte de 1979? La mijlocul anilor 2000? Totul e relativ, când vine vorba de o țară care trăiește în diferite stadii de izolare politică de aproape patru decenii. Dar când se iese în stradă, știi că s-a atins un punct nevralgic. Din decembrie, iranienii riscă totul pentru a-și striga oful. În timp ce proprii conducători îi brutalizează fizic, cei de la Casa Albă o fac economic.

În seara asta, piațetele și șoselele vor fi împânzite cu mii de oameni. Se vor striga lozinci, se vor flutura steaguri și solidaritatea va pluti în aer. Dar dintr-un motiv neobișnuit: „Team Melli‟, cum e cunoscută echipa națională de fotbal, își joacă calificarea în optimile Cupei Mondiale contra marelui Cristiano Ronaldo. 

„Ar fi un miracol și, cine știe, poate iese o schimbare din asta.‟ În tonul lui Amin se simte acum ceva diferit care iese ineluctabil la suprafața: speranța.

*

„Ne-am uitat la meci cu niște marocani și știam că nu trebuie să reacționăm prea extrem ca să nu-i supărăm. Dar nu ne-am putut abține, am sărit în sus ca niște apucați. A fost exact spiritul pe care-l căutam pentru echipa asta.‟

Amin nu-și poate șterge zâmbetul de pe buze când descrie cum a trăit momentul care i-a adus Iranului prima victorie în două decenii la un turneu final. Brațele tatuate se animă și gesticulează energic: „Sincer, jocul în sine a fost puțin plictisitor și am avut mult, mult noroc. Dar e prima și singura victorie din 1998 încoace. Îmi aduc aminte cum părinții mei, de fapt, toată lumea, se bucura atunci.‟

Masterandul de la Chemnitz, în estul Germaniei, avea doar cinci ani când naționala făcea istorie la Mondialul francez cu un 2-1 împotriva Statelor Unite, ca într-un fel de scenariu anti-Hollywood. Unul care era să se repete săptămâna trecută, cu o Spanie care s-a chinuit serios împotriva acestui colectiv de nestrămutat.

„N-am știut cum să abordăm jocul ăsta. Pe de-o parte, e Spania – una dintre cele mai bune echipe din lume. Pe de altă parte, s-au cam împușcat singuri în picior cu Lopetegui și tot scandalul ăla. Golul lor mi s-a părut norocos, ni s-a întors după ce-am făcut cu Maroc. La final, am fost prinși între mândrie și dezamăgire. Am jucat bine, dar puteam să facem și mai mult, să egalăm sau cine știe? Am urlat până mi-am pierdut vocea când am marcat golul, nici n-am observat când arbitrul l-a anulat. Dar am văzut cât de stresați erau spaniolii din preajma noastră, pentru că le-am făcut viața grea și nu cred că se așteptau la asta.‟

Amin oscilează între două realități contradictorii. Iranul n-are cum să fie altceva decât un „underdog‟, mai ales când dă de campioane mondiale și europene. Dar Carlos Queiroz a condus echipa asta prin calificări fără înfrângere și cu doar cinci goluri primite în 18 etape.

„Ar trebui să ne cam obișnuim cu victoriile, chiar și la nivelul ăsta. Echipa asta încearcă să fie cea mai bună din Asia de ceva vreme. După Brazilia, a fost prima calificată la Cupa Mondială. Așteptările sunt acolo, deși iar am prins o grupă a morții, cu trei adversari care sunt printre cei mai buni pe continentele lor respective. Și acum patru ani am prins o grupă imposibilă, dar cu Argentina, Messi ne-a făcut-o abia în ultimul minut. După victoria cu Maroc, așteptările au crescut considerabil.‟

Cu așteptările însă, e complicat. La fel cum e tot ce înconjoară Iranul.

*

Nu e ca și cum e prima dată când politica și-a vârât coada în pregătirile sportive. În 2006, președintele Ahmadinejad plănuia să călătorească alături de fotbaliști la ediția găzduită de Germania. Asta până i s-a sugerat discret că s-ar putea să vadă meciurile dintr-o celulă, din cauza unor comentarii antisemitice pe care nemții le pedepsesc cu închisoarea.

Dar nici asta nu se compară cu bătăile de cap pe care le-a avut acum „Team Meilli‟. Nike s-a plecat în fața lui Donald Trump și a refuzat să-și onoreze contractul de sponsorizare după reinstaurarea sancțiunilor asupra Iranului. Așa că jucătorii au pus și ghetele pe o listă de cumpărături care includea deja tricourile de joc.

„Nu-i vina nimănui, decât a politicienilor de la noi, care ard steaguri americane în parlament și dup-aia își trimit copiii la studii în Statele Unite, unde gâlgâie vodcă și whisky,‟ se revoltă Amin. „În timp ce jucătorii noștri nu au echipament. Se glumește că și-au cumpărat tricouri contrafăcute din piață. Cum se poate ca [fundașul] Ramin Rezaeian să aibă numerele cusute invers pe uniformă?! E umilitor! Și-au cumpărat singuri ghetele. Dar și cu toate mizeriile astea, cu Nike și federația noastră, echipa tot a perseverat. Au ridicat ștacheta. Ne așteptam să încasăm patru sau cinci de la spanioli, două hat-trick-uri de la Ronaldo, dar ne-au făcut atât de mândri. Cine știe cât de departe ar fi putut ajunge dacă ar fi fost susținuți cum trebuie?‟.

Corupția sistemică și clientelismul, alături de atitudinile represive, provoacă multă rușine în Iran. Nimeni nu știe asta mai bine decât Adel Ferdosipour, prezentatorul TV subversiv care se bucură de o popularitate enormă. Emisiunea sa trebuia să-l aibă ca invitat pe Carles Puyol după întâlnirea cu Spania. Asta până când cineva din Ministerul Culturii s-a speriat că podoaba sa capilară poate răsturna regimul. „Trebuie să văd spun că Puyol era programat să apară alături de noi astă seară, însă e în camera lui hotel acum. Am făcut tot ce era posibil, dar nu s-a putut,‟ a anunțat cu dezamăgire Ferdosipour.

Subiectul ăsta îl înflăcărează și mai mult pe Amin, ale cărui tatuaje cu siguranță n-ar fi permise pe ecran: „Se vedea clar că Adel e devastat, că îi dau lacrimile. Cei care i-au dat autorizația n-au văzut vreodată cum arată Puyol? Ce credeau, că vine să se tundă în Iran?!‟.

*

Lupta contra pletelor crețe continuă, dar isprăvile echipei iraniene au slăbit măcar puțin jugul sub care suferă femeile. Miercurea trecută s-a făcut un pas mic, dar istoric: pentru prima dată de la revoluție, ambele sexe au pășit împreună în stadionul național Azadi și au urmărit transmisiunea în direct din Rusia.

„Inițial, autoritățile s-au dus din ușă în ușă să anunțe că nu se mai ține nimic. Dar apoi au văzut furia pe care-au provocat-o și s-au răzgândit din nou. Erau speriați de moarte că se va întâmpla cine știe ce: dacă se sărută un bărbat și o femeie în stadion după un gol marcat de Iran? Dar n-a fost nimic! Femei și bărbați au cântat împreună, s-au bucurat, apoi au mers acasă. Ce tâmpenie să nu lași femei în stadion…‟

Amin se întreabă obsesiv „de ce?‟ De ce e exclusă cel puțin o jumătate din sloganul oficial al federației de fotbal, care strigă fără vreo urmă de ironie (sau originalitate): „80 de milioane de oameni, un singur puls.‟ Același lucru s-a întrebat și căpitanul Masoud Shojaei, iar ca răspuns, era cât pe ce să fie lăsat acasă. Iar Giani Infantino, președintele FIFA, s-a făcut că nu aude nimic din loja VIP când zeci de femei au fost arestate pentru  încercarea de a intra în arenă.

Faptul că, până la urmă, nimeni n-a îndrăznit să se atingă de Shojaei e important. Regimul a recunoscut potențialul exploziv pe care-l ascunde echipa, un simbol cultural care inspiră mai multă unitate decât toți politicienii puși la un loc. Unii jucători par să fi înțeles asta și s-au exprimat politic. Cu gesturi discrete, dar puternice, s-au poziționat alături de un popor sătul de vremuri grele și vorbe goale. „Se poate‟, spune naționala Iraniană. Și când tot ce ai în jur pare să existe doar pentru a te țintui la pământ, te poți ridica.  

Speranța – ăsta e sentimentul care câștigă bătălia interioară a lui Amin: „Vorbeam cu fratele meu ieri și el spunea că vrea să pierdem, ca lumea să-și întoarcă atenția asupra lucrurilor care contează: politica. Din cauza turneului, totul s-a scumpit ca naiba și parcă guvernul s-a hotărât că ne poate trage în țeapă și mai mult acum, cât suntem cu ochii pe fotbal. Moneda se devalorizează într-una, dar nimănui nu-i pasă, pentru că toți sunt fericiți.

Dar eu sper să câștige. Lumea are nevoie de puțin entuziasm, de ceva care s-o înveselească, s-o mai scoată din depresie. Chiar și după înfrângerea cu Spania s-a ieșit în străzi și s-a cântat. Darămite după primul meci (victoria cu Maroc): claxoane, strigăte, îmbrățișări, nici poliția nu i-a putut opri. Dacă oamenii ăștia ar vrea, ar putea schimba tot regimul acum. Ceva trebuie să se schimbe.‟

Luni seară, de la ora 21.00, Iran întâlnește Portugalia lui Ronaldo într-un meci imens: cu o victorie aici, echipa iraniană se califică în optimile de finală ale Cupei Mondiale.

“The main value of FIFA is to put politics apart. Let our boys play football”

An inspirational speech by Iran’s national football team coach after his team beat Morocco in their first match of the World Cup on Friday. #WorldCup #Rusia2018 #AllForTeamMelli *via @PressTV pic.twitter.com/JbnBGrkgWO

— Real News Line (@RealNewsLine) June 17, 2018