În sfârșit: după două decenii, un autogol incredibil îi aduce din nou Iranului o victorie la Cupa Mondială

Danny Coposescu 19 iunie 2018

„Aici se joacă turneul pentru Maroc și Iran. Cineva trebuie să apuce de ceafă meciul ăsta.‟

Chris Sutton, fostul atacant al lui Celtic, s-a deplasat entuziasmat la Sankt Petersburg pentru confruntarea dintre două echipe care au talent împrăștiat prin toată Europa. Iranianul Alizera Jahanbakhsh a fost cel mai bun marcator din Olanda sezonul trecut, iar marocanul Hakim Ziyech e jucătorul anului la Ajax. Toate motivele din lume pentru a te aștepta la niște spectacol. Spre finalul jocului, Sutton era deja exasperat. Un început bun se transformase într-o luptă de atrițiune cu puțin timp pentru fotbal între accidentări și tăvăleli. De asta s-au și adăugat 6 minute de prelungiri. Spre norocul nostru, al lui Sutton și al Iranului, care se scaldă acum într-o glorie nemaivăzută de la Mondialul din 1998.

Maroc 0-1 Iran

Contrastul față de Egipt – Uruguay nu putea fi mai mare în primul sfert de oră. Ritm, viteză, grijă față de minge: caracteristicile care-au făcut din Maroc cea mai apreciată echipă africană din competiție. Cu Herve Renard la cârmă, un antrenor care a făcut deja istorie cu Zambia și Coasta de Fildeș, mulți au văzut acolo un cocktail perfect. Păcat că s-a acrit după primul contraatac periculos al iranienilor.

După ce Sardar Azmoun a ratat acea șansă grozavă, ceva din mecanismul „Leilor din Atlas‟ s-a gripat. Fundașii laterali Hakimi și Amrabat n-au mai zburdat cu atâta liberate în jumătatea adversă, povara de pe umerii lui Ziyech a devenit tot mai grea și vârful El Kaabi și-ar fi putut găsi colegii numai cu binoclul.

Iranul a acceptat ușurată toate invitațiile astea subtile, după ce păruse că va încasa o bătaie serioasă. Ebrahimi l-a imitat cu succes pe Kante la mijloc, până când o gheată în coaste l-a forțat să iasă de pe teren. Azmoun s-a uitat toată partida de sus la apărători, pe care i-a depășit la aproape fiecare săritură. Iar portarul Beiranvand, care acum câțiva ani dormea într-o fabrică, și-a împlinit visul pentru care-a muncit ca puțini alții.

De vreme ce jocul s-a cam oprit în minutul 65, ai fi zis că nu mai e mare lucru de spus. O serie de accidentări a concurat cu tot felul de simulări dramatice și certuri între 22 de jucători ajunși la capătul puterilor fizice. Așa ar fi dispărut și orice șansă ca una dintre naționalele astea să ajungă miraculos în optimi. „Aici s-a jucat turneul pentru Maroc și Iran,‟ se pregătea să spună Chris Sutton.

Și totuși, a venit încă o lovitură liberă. Cumva, Hajsafi și-a mai purtat odată picioarele frânte până la marginea careului opus și a mai aruncat o centrare în fața porții lui Munir. Unde a apărut confuz și inoportun atacantul lui St. Pauli, Aziz Bouhaddouz, introdus de Renard în minutul 77.

Tragedia Marocului a fost totodată o eliberare cathartică pentru Carlos Queiroz, echipa sa și, la mii de kilometrii depărtare, o țară întreagă. Fără ghete, din cauza celor de la Nike și a sancțiunilor economice americane, cu tricouri cumpărate și inscripționate pe banii lor, fără victorie de 20 de ani la un turneu final, Iran a reușit să aducă din nou zâmbete largi acasă.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.