Începe Cupa Mondială! Iată patru povești care-ți vor face poftă de fotbal

Danny Coposescu 19 iunie 2018

Parcă niciodată n-a fost mai ușor să ignori cel mai mare festival sportiv de pe pământ. La noi, mulți intră în plină maturitate fără să fi trăit o participare românească la petrecere asta. Lipsește și romantismul din Brazilia de acum patru ani, înlocuit de răfuiri geo-politice și întrebări morale. Și nu-ți prea vine să-ți iei liber de la muncă pentru a gusta spectacolul unei meci de deschidere între Rusia și Arabia Saudită (azi, ora 18.00). Pe scurt, trebuie să scormonești serios pentru a găsi ceva de care să te bucuri.

Nu-i nimic, de asta suntem aici. În ciuda tuturor obstacolelor și deziluziilor, Cupa Mondială își păstrează puterea de a lega culturi disparate sub o pasiune comună -„fotbalul, acest joc nebun inventat de nebuni și iubit tot de ei”, cum spunea marele Galeano. Dacă te păstrezi disponibil, bucuria acestui joc poate fi contagioasă: câteva națiuni se ocupă de răspândirea ei.

Minutul 87

Un gol venit târziu, foarte târziu, care a îngenuncheat o țară întreagă – Panama a trebuit să simtă asta pe propria piele întâi. În 2013, Luis Tejada își întindea fiecare tendon din piciorul drept pentru a împinge mingea în poartă și a dezlănțui isteria pe Estadio Rommel Fernandez. Tocmai făcuse 2-1 pentru Panama, în minutul 83, împotriva Statelor Unite. Biletele pentru Brazilia erau rezervate. Numai că după prelungiri, scorul arăta 2-3.

„După ce ne-au bătut și nu ne-am calificat, i-am spus mamei mele că aș da la schimb toate titlurile pe care le-am câștigat dacă Dumnezeu ne-ar mai da o șansă,‟ spune Tejada, într-o conversație cu jurnalistul Jose Dominguez. Când te gândești că patru ani mai târziu, Panama avea să-i lase acasă pe americani cu un gol marcat în minutul 87, chiar începe să sune a intervenție divină.

Meciul ireal dintre selecționata lui Hernan Dario Gomez și Costa Rica, care a inclus și un gol-fantomă și l-a prezentat lumii pe cel mai dedicat copil de mingi din fotbal, s-a încheiat cu prima participare la un Mondial pentru panamezi. Ajunge să menționezi că data de 11 octombrie a fost declarată sărbătoare națională de către președinte ca să-ți dai seama ce înseamnă asta pentru ei. La fel și imaginea marcatorului Roman Torres, îmbrățișat de fani și forțe de ordine. „Fratele meu a sărit gardul și a fugit spre el. Amândoi plângeau, la fel și polițistul care i-a prins din urmă,‟ își amintește Ivan Reynolds în 11Freunde. 

E un triumf remarcabil pentru un lot peripatetic care trăia, până recent, pe altă planetă fotbalistică decât adversarii pe care-i va întâlni în grupa G. Și care a trebuit să treacă prin încercări grele. Necazul din 2013 nu se compară cu suferința suferită acum nici măcar un an, când colegul lor Amilcar Henriquez a fost asasinat de traficanți, ziua în amiaza mare. „Oriunde ar fi, sunt sigur că ne urmărește și ne trimite energia sa pozitivă,‟ spune Edgar Carvajal pentru The Guardian.

Asta le-ar prinde bine în confruntările cu Anglia, Belgia și Tunisia. „Aș da toate golurile pe care le-am marcat pentru unul singur în Rusia,‟ adaugă Tejada. După ce s-a întâmplat ultima oară când atacantul a folosit condiționalul-optativ, n-ai paria împotriva lui.

Un dentist și un regizor în Russia

Dacă vrei să înțelegi ascensiunea meteorică a fotbalului islandez, trebuie doar să urmărești cariera lui Aron Gunnarsson. La 29 de ani, mijlocașul e unul dintre jucătorii naționalei care-și mai aduce aminte cum arătau lucrurile înainte ca toată țara să fie împânzită de terenuri acoperite și antrenori licențiați.

„Puteam să joc doar vara. Vezi tu, iarna, terenurile erau acoperite de…ai ghicit, zăpadă! Câțiva metri de zăpadă. Patru sau cinci ore de lumină pe zi. Când gheața se topea în sfârșit, nu jucam pe iarbă. Luxul ăsta era rezervat pentru seniori. Așa că trebuia să joc pe pietriș.‟

De la fiorduri arctice la cea mai mare scenă din fotbal, Gunnarsson și colegii săi au reușit să cucerească o lume întreagă. Fără să-și piardă în vreun moment capul în nori, cum ne arată și atacantul Alfred Finnbogasson: „Secretul nostru e familia. Dimineața ne antrenăm, apoi mâncăm împreună și ne petrecem restul zilei acasă cu ai noștri.‟ Aceleași fețe pe care cei mai mulți dintre ei le vor recunoaște în tribunele din Rusia: „La European (Franța 2016), mă uitam la suporteri și mi-am dat seama că aproape toți cunoscuții mei sunt acolo.‟

După ce 10% din populație s-a deplasat în Franța, acum doi ani, faimosul „viking clap‟ va răsuna și în zilele următoare, când Islanda va încerca să depășească faza grupelor. „Dacă mergem mai departe, nu ne vom teme de nimeni, pentru că vom fi eliminat deja Argentina, Croația sau Nigeria,‟ spune antrenorul-dentist Heimir Hallgrimsson, care a rămas singur la cârmă după plecarea suedezului Lars Lagerbäck.

Cât timp sentimentul exprimat de Hanes Halldorsson, portarul care continuă să regizeze filme și documentare în timpul liber, ghidează tot ce face echipa asta, adversarii au toate motivele să se teamă: „Doar eu am crezut că o pot face și singura opțiune a fost să iau lucrurile în mâinile mele.‟

Tigrul și războinicul

Oare ce-a simțit Paolo Guerrero la ultimul fluier? Sau când compatrioții săi au blocat străzile, dansând și cântând în extaz? Cel mai bun marcator din istoria lui Peru a trebuit să urmărească de departe barajul cu Noua Zeelandă care i-a adus naționala la primul Mondial din 1982 încoace.

Cu câteva luni în urmă, Guerrero băuse un ceai dubios înaintea unui meci cu Argentina. Testul de doping a depistat urmele unei substanțe înrudite cu cocaina și lumea i sa întors pe dos. Dar fostul jucător de la Bayern e un războinic, cum o spune și numele său. La sfârșitul lui mai, a câștigat lupta: un tribunal elvețian i-a ridicat suspendarea pe perioada turneului și Guerrero are șansa să calce pe urmele idolului său, legendarul Teofilo Cubillas.

E cireașa de pe tortul peruan, după atâtea decenii dezamăgitoare. Sub selecționerul Ricardo Garreca, poreclit „El Tigre‟, echipa asta are potențialul să entuziasmeze și dincolo de granițele statului sud-american. Doar Brazilia și Uruguay au marcat mai mult în calificări și mulți prezic că Peru va fi marea surpriză a turneului. Locul 10 din clasamentul FIFA e oricum un motiv suficient pentru Franța, Danemarca și Australia să-i ia în serios pe băieții lui Garreca.

În sfârșit, joga bonito

It has to get worse before it gets better. O să spui că nu se poate mai rău decât 1-7 într-o semifinală de Cupă Mondială pe teren propriu. Ce poate fi mai rău decât a face un stadion întreg să bocească nevrotic, în timp ce adversarul demontează în direct și cu sânge rece mitul pe care ți-ai clădit identitatea?

Răspunsul e: să nu înveți nimic din asta. Când federația a reacționat la momentul „Mineirazo‟ cu numirea lui Dunga, Brazilia a ajuns cu adevărat în cel mai josnic punct. Mohorât și retrograd, fostul închizător a fost prezentat ca omul care va întoarce echipa spre vremurile ei cele mai bune. Nu a făcut-o el, ci omul căruia îi suflase de sub nas postul de selecționer.

„Când am aflat că nu voi primi postul, recunosc că am fost foarte trist și iritat.‟ Un fel de preot cool, în cuvintele lui Tim Vickery de la BBC, actualul selecționer Tite a ajuns pe ruta ocolitoare la destinația de azi. Întâi ca jucător, cu o carieră care s-a oprit abrupt la 27 de ani, apoi ca antrenor, lucrurile au luat mereu o întorsătură neașteptată pentru el.

Din 1990 până azi, Tite a schimbat serviciul de 17 ori. Rar i s-a întâmplat să stea într-un loc mai mult de doi ani, și mai rar să câștige trofee răsunătoare. Până de curând, când a cucerit cam tot ce era disponibil în Brazilia, alături de Corinthians. Asta pentru că, la 50 de ani, Adenor Leonardo Bacchi (cum e trecut în buletin) nu s-a ferit să facă ucenicie în Europa și Argentina. „Am învățat multe de la doi oameni: domnul Ancelotti și domnul Bianchi,‟ scrie Tite în The Player’s Tribune.

Când mai marii federației s-au dezmeticit într-un final și l-au adus la națională, în locul lui Dunga, Brazilia era în pericol să rateze calificarea. Doi ani și o singură înfrângere mai târziu, eechipa lui Tite e printre favoritele din Rusia. Mai important e că, poate pentru prima dată în secolul ăsta, ce arată pe teren seamănă din nou cu așteptările inevitabile pe care le produce faimosul tricou galben.

Neymar s-a refăcut la timp înainte de primul meci, contra Elveției. Dar faptul că posibila sa lipsă n-a declanșat psihoze, priveghiuri și șepci inscripționate spune totul despre schimbarea fundamentală din lot, care nu mai e de mult doar „22 + 1‟. Dincolo de sofisticarea tactică și selecția inteligentă, abordarea intimă și respectuoasă a lui Tite a făcut cea mai mare diferență.

„Când a preluat postul, m-a sunat. Asta a însemnat totul pentru mine. A fost prima dată când am primit un telefon de la un antrenor al naționalei, și joc în echipă de 11 ani. Aș muri pentru Tite, voi face tot posibilul pentru a pune trofeul de aur în cabinetul bunicului meu,‟ scrie Marcelo (într-un text care-ți va face poftă de fotbal), care visează de mic să fluture steagul brazilian din avion, așa cum a făcut-o Romario, în 1994. Alături de el, peste 200 de milioane de compatrioți pot visa și ei din nou la joga bonito.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.