Laura Coman, un „sniper” cu sânge rece: cum devii o mare campioană fără presiune și – multă vreme – fără pasiune

Laura Coman e o campioană atipică: s-a apucat de sport din pură întâmplare, n-a dat-o deloc pe spate tirul, multă vreme a crezut că episodul ăsta e doar un capriciu al sorții, care va trece, așa cum au trecut „visurile” de a deveni vânzătoare, pianistă, profă de Română, actriță sau doctoriță. Târziu s-a lăsat prinsă în joc, mai mult din ambiția de a-și demonstra că merita să meargă la Olimpiada de la Rio. De atunci trage cu foc, foc cu foc, pentru Tokyo 2020. Iar „țintele” cad una după alta: cupe mondiale, recorduri și titluri europene. Ultima mare performanță: recentul aur european la 10 metri pușcă aer comprimat de la Osijek.

Ne-am întâlnit cu Laura după ce tocmai ce trăsese la mixt alături de fostul campion olimpic Alin Moldoveanu și am descoperit o sportivă cu totul aparte. Liberă și dezinvoltă, asumată, fără presiunea rezultatelor și fără apăsarea gloriei. Sportul e și așa, nu trebuie să fie musai stres, tensiune și încrâncenare, cum ne învață mai toate biografiile romanțate ale marilor performeri…

*

Cu un foc înainte de încheierea finalei, tocmai trăsese un 10.7 – ceva aproape de perfecțiune într-un sport în care marginile sunt foarte mici; dacă tragi, de exemplu, un 9.7 poți să îți iei adio de la concurs. Încă un foc pe aproape de 10.7, și medalia europeană de aur la pușcă 10 metri aer comprimat ar fi fost a Laurei Coman. Dar Laura trage 10.0 la ultimul foc și, dezamăgită că după un „shot” atât de bun a nimerit atât de prost, face un pas în spate și lasă arma jos, consolată, într-un fel, că un argint e bun și el la prima finală continentală din carieră. Numai că adversara din lupta pentru aur, care se afla pe un culoar din spatele Laurei, trăsese și ea prost ultimul foc: 10.1, iar asta însemna egalitate perfectă după cele 60 de focuri din concurs. Laura află asta direct de la comentatorul sălii de la Osijek. Nu mai e timp de pierdut: își saltă repede de jos pușcociul de 6 kilograme plin de abțibilduri și își reia poziția de tragere. La televizor, comentatorii de limbă engleză sunt perplecși. „Cum va mai reuși românca să țintească după ce a lăsat arma jos și a ieșit din poziția de tragere? Urmează <<loviturile de departajare>>, iar Laura Coman este într-o postură cât se poate de delicată!”.

Egalitate perfectă într-o probă cu atât de multe focuri și cu atât de multe zecimale e aproape imposibilă, mai cu seamă într-o finală continentală. În sală, lumea urmărește proba cu sufletul la gură, comentatorii preiau și ei emoția sălii și o mijlocesc în casele milioanelor de privitori. Nina Christen trage prima, 10.3, Laura trage și ea, tot 10.3! Sala e în delir, spectatoare la cea mai spectaculoasă finală de pușcă 10 metri din istoria Europenelor. Unii spectatori își prind fața în palme de uimire, alții sunt cu ochii în lacrimi. Urmează a doua rundă de focuri de departajare. Christen trage din nou 10.3, Laura trage 10.4 și izbunește în râs aproape, după toată nebunia din finalul probei. Ridică pușca deasupra umerilor și o prezintă asistenței gălăgioase ca semn al victoriei: la a patra ei participare la Europene și la prima sa finală continentală, Laura Coman lua aurul!

*

„Așa sunt eu!”, îmi spune zâmbitoare Laura, după ce urmărim împreună finalul finalei de la Osijek. „Pentru cei mai mulți sportivi de la tir, să iasă din poziția de tragere, cum am făcut eu, ar fi însemnat sfârșitul. Sunt unii care nu se mișcă nici un milimetru, sunt unii care studiază minute în șir acea poziție. Eu nu sunt deloc așa, eu nu pot să stau și să antrenez nemișcarea asta cu orele. Pur și simplu, nu e stilul meu, aș înnebuni să fac asta! Eu mă adaptez imediat la orice situație. Cred că din acest motiv am și ajuns unde am ajuns. Am înțeles lucrurile din zbor, m-am adaptat imediat și am progresat rapid. Aveam, în săptămâni, maximum luni de zile, progrese pe care alții le făceau abia în ani de zile”.

Laura s-a apucat de tir pe la (aproape) 18 ani, și asta fără mare tragere de inimă. „Ce prostie o mai fi și asta, să tragi cu pușca într-o foaie de hârtie?!”, și-a spus prima oară când s-a văzut cu arma în mână. Era cu mai multe colege din clasă, duse mai mult de nevoie decât de drag – cu promisiunea unei note mari – la poligonul de la Dinamo să dea niște probe. Era epoca Hi5-ului pe atunci, iar marea problemă a Laurei nu era să nimerească 10-le din inima foii de hârtie, ci să nu care cumva să pună colegele pe rețea vreo poză cu ea și pușca și să se trezească luată la bâză de colegii de liceu de la „Virgil Madgearu”.

„Cu sânge rece”, fără emoții și fără mare interes, Laura leagă decar după decar, iar antrenorul de la sală nu vrea să creadă nici în ruptul capului că tocmai pusese prima oară mâna pe o pușcă. Numele de dinainte de căsătorie era identic cu al unei mari speranțe de la masculin, și toți au crezut, atunci, că era sora băiatului și că era vorba de un talent în familie. Talent clar era, dar băiatul nu îi era frate.

Tot fără tragere de inimă s-a dus și la primul concurs. A primit un costum murdar, soios, și-atunci a descărcat la foc automat, cu furie, toate „gloanțele”, numai să iasă odată din costum înainte să i se lipească de piele. Dar, chiar și așa, iritată și trăgând numai să tragă, tot a luat medalia de bronz! N-a pus mare preț pe ea. Își imagina, pe atunci, că oricine pune mâna pe o pușcă și repetă cât de cât, acolo, poate ajungă să tragă în inima lui 10, așa cum făcea ea.

*

Când a crescut un pic mai mare și a încetat să mai vrea să se facă vânzătoare, Laura și-a dorit să facă pian. Îi plăcea atât de mult pianul, încât a acceptat să facă și tobe în paralel – ca instrument principal – numai ca să aibă ocazia să se joace la clape. Evoluase bine la alte instrumente, dar când a trebuit să rămână doar la tobe, s-a lăsat. 

Pe urmă, a visat să devină actriță. „Am făcut doi ani teatru cu Cezar Boghină. Teatrul era viața mea: <<Gata, mă fac actriță!”. Apoi, pe final de liceu, și-a pus în cap să facă Medicina. Era hotărâtă, când o întâmplare ciudată i-a schimbat total destinul. La orele de Limba Română – trecuse, doar, și prin faza în care se visa profă de Română… – episodul ăsta se numea „intrigă”. Atâta doar că „intriga” n-a apărut la ora de Română, ci la cea de Educație Fizică. Iar „intriga” a fost o banală minge de volei pe care Laura și colegii ei, câțiva băieți și fete, s-au apucat să o joace în pauza de dinainte de Sport, peste un fileu pe care-l găsiseră întins pe teren.

„Profesoara de Educație Fizică era o doamnă de modă veche, cu principii foarte clare, de la care nu te puteai abate nici un centimentru. Iar regula era că nu avem voie să ne atingem de nici o minge până nu apărea ea la oră. Copii fiind, n-am putut sta locului. A venit cu o falcă în cer și cu una în pământ și ne-a zis că avem cu toții câte un 2 în catalog pentru că am jucat volei în pauză. M-am pus pe plânsete, pe urlete. Vorba aia, aveam medii foarte mari la alte materii, cum să merg acasă cu 2 la Educație!?”.

Până la urmă, 2-ul s-a transformat în 3, iar media, din 7, în 8. Dar urma semestrul II, și, ca să o îmbuneze pe profesoară, și ea, și alți colegi au acceptat să dea o probă la tir pentru o prietenă a profesoarei. Laura nu auzise niciodată de tir, nici nu i s-a prea părut a fi sport, la prima vedere, dar s-a dus la preselecție, iar „desfășurarea acțiunii” o prinde și azi în sălile de tir. O singură dată a șovăit în drumul spre titlul european din acest an. Când a dat la Medicină: „Dacă intram la buget, cred că abandonam tirul, dar am intrat la taxă și, cum deja rezultatele sportive începuseră să apară, am zis că ăsta poate fi un semn. Am dat la Finanțe – Bănci și am continuat cu sportul de performanță. Dar, sincer, nici atunci nu eram eu prea convinsă de povestea cu tirul…”. Asta se întâmpla în 2012, anul în care coechipierul ei de azi din proba mixtă de pușcă 10 metri, Alin Moldoveanu, câștiga aurul olimpic la Beijing.

*

„Au venit rezultatele, mi-am dat seama că făceam anumite lucruri cu mai multă ușurință decât ceilalți. Asta m-a făcut să mă țin de tir. Puteam să aleg să mă țin de școală. A fost un risc, pentru că în acel moment nu eram nici angajată, aveam o indemnizație de 400-600 de lei maxim de la tir. Efectiv, am mers cumva orbește spre tir”, îmi rezumă Laura perioada de dubii din jurul vârstei de 20 de ani.

La Olimpiada de la Rio n-a participat. Ca un blestem, a terminat mereu pe locul 9, în afara finalei de 8, majoritatea concursurilor care punctau pentru Rio. Pentru că nu avea sportivi direct calificați la Jocurile Olimpice, România a fost invitată să propună un „green card”. A fost ales Alin Moldoveanu, care era campion olimpic en-titre al probei.

Absența de la Rio a fost un moment de turnură în cariera ei, spune azi sportiva de 25 de ani. „Am suferit atunci, și tot atunci mi-am promis că nu voi mai ajunge niciodată în situația de a depinde de alții pentru a merge la Olimpiadă. Iar din momentul acela am explodat. Am prins dorința asta de a face și mai bine, și mai bine, și mai bine. Am câștigat cupe mondiale, am câștigat campionatul european, am câștigat medalii”. 

Din 2014, cariera Laurei este în continuă ascensiune. În 2014, a luat locul 2 la CM Universitare, în 2015 a câștigat Universiada, apoi prima cupă mondială, în Germania. A câștigat Cupa Mondială din Mexic, ocazie cu care a ajuns numărul 1 mondial. Anul trecut a luat Campionatul European cu echipa de fetele, a luat medalii la mixt, cu Alin Moldoveanu, anul acesta a luat Europeanul, la individual… Olimpiada se vede deja prin cătarea pușcociului ei. Laura a lăsat special un loc pe patul puștii pentru sticker-ul cu Tokyo 2020.

„Asta sunt eu!”. O scurtă incursiune în mintea unei campioane mai altfel

„E o vorbă: <<Campioni mondiali și europeni am văzut în sălile de antrenament cu sutele. Dar, în realitate, n-a ajuns campion nici unul>>. Așa e și în sportul ăsta. Sunt mulți care se pregătesc bine, care își doresc, care pun mai multă pasiune decât mine, dar foarte puțini reușesc să ducă până la capăt antrenamentul. Antrenamentul îl duci la capăt, de fapt, cu un concurs bun. Dacă nu, nu contează pentru nimeni cât te-ai antrenat. Așa cum zic și eu acum: un concurs în care nu intru în finală sau nu iau medalie e un concurs la care m-am dus degeaba. Știe cineva ce am făcut eu dacă nu iau o medalie? Eu am avut norocul să mi se lege foarte bine lucrurile. Poate de-asta nici nu am apreciat sportul ca unul care era pasionat și care a muncit pe rupte. La mine, legându-se totul…”

*

„Cred, pur și simplu, că eu asta am fost făcută să fac bine în viața asta. Să fac sportul ăsta, care vine mănușă pe caracterul meu, pe felul meu de a fi. Cred că nici nu pun presiune așa de mare pe mine. Iau totul ca pe o joacă, nu e ceva ce ține de viață și de moarte. Îmi repet tot timpul: <<Laura, faci asta pentru că îți place, pentru că vrei, nu te ține nimeni cu forța, iar dacă tot o faci din plăcere, hai să o facem bine! Dacă tot am bătut drumul ăsta, de ce să ne batem joc de treabă>>. Felul acesta de a fi m-a făcut pe mine să fiu ce sunt astăzi. Am tratat tot timpul lucrurile mai detașat, iar de câte ori am simțit că e presiune pe mine într-o situație, am încercat să mă detașez un pic, să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă: <<De ce mă strezez eu? Am pierdut concursul ăsta și eu stau și mă stresez, când lumea e atât de frumoasă! Tot timpul îmi spun că lumea e atât de frumoasă… <<Unii sunt bolnavi, alții nu au ce mânca, și tu stai că te consumi că nu ți-a ieșit azi! Stai liniștită că îți va ieși mâine. Concurs va fi și la anul, și peste doi ani, și peste trei. Nu mai poți schimba un rezultat, dar tu poți să te schimbi, poți să te întorci mai puternică și să îți arăți valoarea>>”.

*

„Să vorbim despre campionatul ăsta european. Păi am avut patru campionate europene pierdute pe prostii. Unul l-am ratat pentru că am băgat o alică care probabil avea o defecțiune, ceva, pentru că mi-a aruncat un foc foarte departe. Trăgeam decar, decar, decar, și dintr-o dată am tras un șeptar, am revenit și am tras numai decari. Acolo am fost: <<Pa, la revedere!>>. În alt concurs am avut pe cineva în spatele meu care ba intra, ba ieșea, stătea foarte aproape de mine în spate, îi simțeam respirația în ceafă și m-a scos din ritm la ultimele focuri. Atunci am pierdut la câteva zecimi. Anul trecut, am pierdut ieșind pe locul 9!

Iar anul ăsta, toate experiențele din ultimii ani m-au ajutat nu doar să prind prima finală europeană, și să o și câștig. Am ajuns la concluzia că toate lucrurile se întâmplă când trebuie să se întâmple, când ești pregătit să ți se întâmple, pentru că dacă nu meriți locul pe care îl câștigi la un moment dat, te pierzi de nu te mai scoate nimeni din groapă. Așa, dacă ai o constanță, te întorci acasă și știi unde ești. Nu iei o medalie peste noapte! Sunt ani în spatele performanței respective.”

*

„Toți sportivii, când simt că nu mai pot, că se întâmplă la sporturile de efort fizic, că se întâmplă la sporturi ca tirul, cu efort psihic mai mare, de fapt, mai pot puțin. Iar dacă depășești acel puțin chiar poți puțin-puțin mai mult decât credeai. De acolo începe performanța, când treci de limita: <<Eu asta sunt, atâta pot, la revedere!>>. Dacă depășești limita, o să ajungi să fii surprins de tine! Vei fi tu surprins cât de departe poți merge. De acolo ies marii campioni și marile performanțe, din depășirea acelei limite pe care noi înșine o stabilim.”

„În India, înainte de Europene, am început concursul cu o decadă mai slabă. Îmi setasem o limită ca să ajung în finală. Ei, și când am tras decada aia slabă m-am descurajat și am devenit superficială, am renunțat. La Campionatul European, după experiența din India, mi-am zis că nu mai renunț. Așteptasem ziua aceea de un an de zile, mi-am zis, moartă-coaptă merg înainte. Am tras mai prost, apoi mai bine, apoi iar am coborât, iar am urcat, la finalul probei murisem și înviasem de patru ori ca să reușesc să fiu unde mi-am dorit. Dacă refuzi să renunți, ți se întâmplă lucruri minunate. Europeanul ăsta a cumulat toate problemele mele din trecut, acum știam ce mă așteaptă.”

*

„Eu sunt o fire exagerat de agitată uneori. Dar cred că prin antrenament poți să îți dezvolți toate abilitățile, de la cele tehnice până la răbdare, concentrare. Vine o zi în care se leagă toate, iar de acolo devii competitiv la un nivel mai mare. Nici nu îți mai dai seama cum se întâmplă lucrurile, devine totul parte din tine. Chiar dacă afară ești agitată și nu-ți mai tace gura, cum sunt eu, în sală ai tabieturi, intri într-o anumită stare, care funcționează strict pentru tine. Alții sunt cu totul diferiți de mine: fac mențineri în poziție cu pușca, ascultă muzică, citesc… Eu una mă comport normal, vorbesc, râd, de parcă nu s-ar întâmpla nimic pe urmă. Oricât de bun ai fi, la un moment dat te ajung dubiile. În starea aia de concurs, se întâmplă să mai iei și decizii proaste, care ți se par bune pe moment. Uneori funcționează, alteori nu. Dacă nu funcționează, antrenorul vine și zice că de ce ai făcut așa, și nu altfel. Dar toate lucrurile astea nu fac decât să îți ofere experiență, așa știi pe viitor ce să faci, ce să nu faci.”

*

„Eu sunt altfel. Am intrat pe stand, mi-am luat reperele și am început să trag. Am abilitatea de a intra direct în priză, fără să stau 40 de minute să-mi caut o poziție. De-aia a și fost la mine progresul mult mai rapid decât la alții. Eu îi dau bătaie, cu sânge rece, ce o fi, o fi! Pentru mine nu există situație care să mă scoată din ale mele, intru direct în poziție și trag decar. Iar chestia asta mi-a ajutat la Europene, când am ieșit din poziție, crezând că e gata concursul. Am mai avut câteva secunde să iau arma și să trag. Se mirau comentatorii cum am reușit să reintru în concurs, când, de fapt, eu asta fac de ani de zile. Asta sunt eu!”.

Fotografii: COSR, Federația de Tir, arhivă personală