Marea șansă din finala mică. Lacrimile s-au uscat, ochii sunt pe medaliile de bronz
Andrei Năstase 20 decembrie 2015După înfrângerile din semifinale, a României mai dramatică, a Poloniei parcă mai previzibilă, cele două echipe trebuie să reintre astăzi – și încă foarte rapid – în atmosfera de concurs. Să repornească motoare turate la maxim și apoi răcite brusc. În joc e o medalie care poate confirma (și pentru statistică) ceea ce toată lumea a văzut deja: cele două echipe știu handbal. Și când se află în zi bună, pot alerga umăr la umăr cu Rusia, Brazilia sau Norvegia.
În semifinala ei, Polonia nu a putut face față vitezei de joc a Olandei, care la pauză conducea deja cu 15-8 și amintea de întâlnirea celor două din grupe: 31-20 (14-9 la pauză) pentru batave. România, în schimb, reușea o revenire spectaculoasă cu Norvegia, campioana europeană en-titre, și chiar se aducea în poziția să câștige meciul.
Antrenorul Poloniei, danezul Kim Rasmussen, cel care stă și pe banca lui CSM București, spunea chiar ieri că echipa lui nu și-a spus ultimul cuvânt la acest Mondial, și abia așteaptă meciul din finala mică.
“Olanda a meritat victoria din semifinale. (Olandezele) au jucat excelent și mult mai bine decât noi. Suntem dezamăgiți, e firesc, dar fetete trebuie să fie mândre de ele. Eu o să fiu gata duminică și voi face totul pentru a le motiva din nou și pe ele. Va trebui să ne concentrăm pe ce va atârna la gâtul nostru. Și nu va fi asta”, spunea Rasmussen, indicând spre badge-ul de acreditare. „Sper că va fi ceva mai greu. În final, dacă echipa vrea cu adevărat ceva, dacă fetele rămân cu mintea în vestiar și joacă din nou cu suflet și emoție, atunci vom avea șansa să purtăm ceva special la gât. Trebuie doar să înțelegem că ni se mai dă o șansă – avem o nouă ocazie și vrem să profităm de ea. Le voi conduce pe teren și le voi trage după mine dacă e nevoie de asta. Sunt aici pentru ele orice ar fi. Toată lumea e mândră de ele, dar vrem o medalie.”
De partea cealaltă, abordarea lui Tomas Ryde e asemănătoare (tot nordică). După câteva minute de deznădejde și nervi și rătăcire, suedezul s-a regăsit. Și-a încurajat fetele, le-a transmis că au toate motivele să fie mândre de ele și de modul în care au luptat în ultimele meciuri. Apoi le-a spus că urmează o nouă zi – una (și) mai bună, în care vor câștiga o medalie pentru ele și pentru handbalul românesc.
Că semifinala cu Norvegia a fost probabil cel mai bun meci jucat în cele două două săptămâni de handbal, sau că România a avut o aruncare pentru finală, că fetele au trecut în cel mai dramatic mod de Danemarca, în sferturi, sau de campioanele mondiale, în optimi? Realizările astea vor fi uitate. Neajutată de ceva “de atârnat la gât”, memoria omului e scurtă.
Și totuși.
Drumul acesta (trans)formator, pe care Ryde, Costică Buceschi, oamenii din staff și fetele lor și l-au asumat, poate rămâne nu în memoria, ci în prezentul colectiv. Poate fi un început frumos, nu un sfârșit glorios.
Dar asta va depinde în primul rând de echipă. O echipă care, după toate indiciile, merită să poarte ceva la gât la o festivitate de premiere care va pune punct serbării handbalului feminin. Dar o echipă care deja pare să fi câștigat respectul specialiștilor și afecțiunea nespecialiștilor.
În discuția ei cu Andreea Giuclea, Valentina Ardean-Elisei spunea că “orice sezon care se termină cu o medalie la gât e rodul muncii și sacrificiilor lor.” Este confirmarea evidentă că au făcut treabă bună. Cu obiectivul principal atins (prezența la turneele de precalificare pentru Jocurile Olimpice de la Rio) și depășit, se poate spunde deja că există roade pentru munca fetelor.
Și totuși.
Rasmussen, la fel ca ceilalți antrenori care au jucat contra României, se va concentra să o blocheze pe Cristina Neagu, care conduce clasamentul celor mai bune marcatoare din Danemarca (53 de goluri). E o tactică previzibilă și obligatorie.
De partea cealaltă, ar spune unii, Ryde și fetele sale vor acorda atenție specială Karolinei Glok, care a dat cu cinci goluri mai puțin decât Neagu la acest turneu, dar cu șapte pase de gol mai multe.
Dar întâlnirea cu Polonia nu-ți va fi prezentată drept o întrecere unu contra unu, ca acum două zile, când Cristina Neagu și Nora Mork au fost capul de afiș pentru semifinala României. Preview-ul cu Polonia va fi altul. Și spre deosebire de meciurile cu Norvegia, unde a trebuit să rupă ritmul adversarelor, nu să alerge după ele (așa cum spunea Ryde), împotriva Poloniei fetele pot încerca (în sfârșit!) atacul rapid și contraatacul. Sunt arme pe care Olanda (cea mai bună echipă de contraatac a turneului) le stăpânește la perfecțiune, arme pe care Rasmussen și polonezele lui nu au putut să le oprească în două meciuri.
Polonia, care a eliminat din concurs Ungaria (24-23) și Rusia (21-20), e în stare de o apărare lipicioasă și agasantă, dar asta mai ales când fetele au timp să se așeze undeva între liniile de șase și nouă metri.
În schimb, apărarea României a dovedit în ultimele trei meciuri (cu excepția primei reprize din semifinală) că poate face față atacurilor fulger ale Braziliei, Danemarcei și (mai ales) Norvegiei. Ryde și Buceschi au arătat că se pot apăra și cinci plus unu, așa cum au făcut-o cu Brazilia, și șase-zero, ca în meciurile din sferturi (Danemarca) și semifinale.
Însă Polonia, la fel ca România, este o echipă greu de descris. Nu poți spune foarte clar de ce și la ce e bună echipa lui Rasmussen. Dacă braziliencele, danezele și mai ales norvegiencele sunt fâșnețe, polonezele seamănă mai mult cu România decât cu adversarele României de până acum.
Două echipe greu de descris, dar ușor de admirat. Numai una va primi și confirmarea medaliilor.
Ultima zi a Campionatului Mondial propune patru jocuri:
Franța – Muntenegru, pentru locul șapte, de la 10.45;
Rusia – Danemarca, pentru locul cinci, de la ora 13.15;
România – Polonia, pentru bronz, de la 15.45;
Norvegia – Olanda, pentru aur, de la 18.15
