Naționala de fotbal: autoportret într-o oglindă spartă. Cine suntem și ce jucăm înainte de EURO 2016?

“Să nu ne facem iluzii, ca să nu avem deziluzii”. Perla de înțelepciune a lui nea Imi Ienei, ultimul selecționer cu care am obținut o victorie la Campionatele Europene, s-a lipit pe destinul recent al echipei naționale de fotbal ca un blestemat de sticker cu cod de bare pe care n-ai nicio șansă să-l mai dai jos de pe un cadou drag.

Oricum, cei mai mulți dintre noi am încetat să ne mai facem iluzii după meciul contra Olandei de la EURO 2008, când “tricolorii” lui Victor Pițurcă, cu două egaluri scoase cu fundul în poartă, împotriva Franței și Italiei, nu au reușit să marcheze niciun gol celui mai permisiv adversar pe care l-am întâlnit vreodată la un turneu final.

Olanda era deja calificată, iar Marco van Basten trimisese în teren rezervele, alibi pentru o înfrângere care ar fi trimis acasă una dintre posibilele adversare grele din fazele superioare ale competiției. Nu am reușit să profităm de conjunctura favorabilă și, rușinați de rușinea noastră, batavii ne-au dat două goluri în ultima jumătate de oră.

S-a rupt ceva atunci. Fără mari iluzii, și eșecurile ce aveau să se țină lanț în ultimii ani aveau să fie mai ușor de digerat. Nopțile convulsive de după prelungirile cu Suedia din ’94 sau de după meciurile decisive cu Croația și Italia, din ’98 și 2000, s-au transformat în ușoare migrene, tratate cu ibuprofen. Barajul cu Grecia de acum 2 ani nici n-a mai contat: o durere veche, cu care te-ai obișnuit demult…

La 8 ani de la derizoriul în care ne-a lăsat generația lui Lobonț, Chivu și Mutu, suntem din nou la un turneu final. O calificare obținută cu nejustificate emoții de final, într-o grupă mediocră, de către o generație din care, ca niciodată parcă, nu strălucește niciun jucător. Și totuși, recentul amical cu Italia și momentul festiv de sâmbătă, prilejuit de tragerea la sorți a grupelor EURO 2016, ne-au reamintit de minunatele emoții de odinioară. Mai avem, oare, undeva în adâncul inimii, o cutie de rezonanță pentru astfel de trăiri sau suntem susceptibili, precum invalizii, de senzații închipuite? E cazul să ne iluzionăm din nou în legătură cu Naționala de fotbal?

Cum ne văd alții: banali, fără talent, fără vedete

Cei de la “The Guardian” ne sfătuiesc să nu ne amăgim. Analistul lor, cunoscutul jurnalist și scriitor Jonathan Wilson, un tip care a semnat o carte despre istoria sistemelor de joc și care mai e și specializat în fotbal est-european, ne caracterizează drept “o echipă absolut banală, lipsită de fler”, a cărei prezență pe locul 7 a topului FIFA, la începutul acestui an, este, singură, o dovadă clară că acel ranking e o prostie fără margini. Wilson ne consideră cea mai slabă echipă de la EURO, sub Ungaria și Albania, într-un top condus chiar de capul de serie al grupei noastre, Franța, gazda turneului final.

Mai puțin tranșanți decât colegii lor de la publicația quality, cei de la tabloidul „The Mirror” se amuză pe seama celui mai cunoscut dintre jucătorii noștri, fostul fundaș al lui Tottenham, Vlad Chiricheș: „dacă el e cel mai bun om al lor…”.

La rândul lor, francezii de la TF1 fac pariuri în studio, încercând să pronunțe numele celui mai bine poziționat internațional român într-un campionat de top, Ciprian Tătărușanu, portarul Fiorentinei. Iese un carambol de nedescris, rizibil și fără nici un câștigător, la fel ca jocul pe care îl comentau jurnaliștii la acel moment, meciul nostru din deplasare, 0-0, cu câștigătoarea grupei de calificare la EURO, Irlanda de Nord.

*

Dincolo de malițiozitățile presei occidentale, care conturează impresia unei echipe plictisitoare și fără orizont, stă, implacabilă, statistica. Într-o grupă cu Irlanda de Nord, Grecia, Ungaria, Finlanda și Insulele Feroe, echipa antrenată de Victor Pițurcă și, ulterior, de Anghel Iordănescu, a reușit să “marcheze” două extreme: cele mai puține goluri încasate dintre echipele participante în preliminarii (doar două, în zece partide), dar și un record negativ all-time pentru “tricolori”, 429 de minute consecutive fără gol marcat!

Între aceste două borne, devenite de-acum stereotipii, am încercat să căutăm identitatea acestei echipe a României driblând, pe cât posibil, prejudecățile și jongând cu nuanțele, pentru a ajunge la întrebările esențiale. Ce jucăm, noi, de fapt? Știm ce anume jucăm? Am putea să jucăm altceva sau asta e tot ce putem? O necesară introspecție, atât pentru anturajul echipei naționale, cât și pentru noi, suporterii ei.

Minus: nu dominăm adversarul

“Întâi de toate, să fim sinceri: nu avem o generație strălucită”, îmi spune, tranșant, Gabi Balint. Fost mare internațional și apoi secund al Naționalei, atât sub Anghel Iordănescu, cât și sub Gică Hagi, Gabi cunoaște bine ADN-ul fotbalistului român, dar are, deopotrivă, distanța față de fenomen pe care i-o dă actualul statut de analist TV. Judecă rece, cu riscul de a-i supăra pe unii, dar nu-și poate reprima o fărâmă de speranță. A bătut țara în lung și în lat în cadrul campaniei #eusunt12 și s-a contaminat cu optimism.

“Acum, hai să punem lucrurile în context. Nu putem judeca echipa națională în afara grupei de calificare”, mă invită Gabi Balint. “Marea noastră problemă e că nu putem să ne impunem jocul, nu reușim să dominăm adversarul. Cu greu îmi vine în minte vreo repriză concludentă sub aspectul dominării jocului, în afara meciurilor cu cei din Feroe. Ideea e că am nimerit și într-o grupă în care nimeni nu a vrut sau nu a putut să conducă jocul, nici noi, nici grecii, care nu știu decât să se apere, nici ungurii, de la care ne așteptam să ne atace măcar la Budapesta”, punctează Gabi.

Plus-minus: ne apărăm bine, dar nu ne asumăm riscuri

Observația lui Gabi Balint e foarte pertinentă. România a dominat rareori, iar atunci când a făcut-o, în prima repriză cu Finlanda la București, nu a fost premiată pe tabelă, dimpotrivă! Consecința acestui “lasă-mă să te las” din grupa noastră e chiar impresia de banalitate la superlativ despre care vorbeau Jonathan Wilson. Mai la “firul ierbii”, senzația că nu jucăm nimic. O senzație cu atât mai deranjantă cu cât, deși acumulase destule puncte ca să nu mai joace doar în marja statisticii, România a irosit patru meciuri fără să demonstreze ce poate atunci când își dorește cu adevărat.

Seceta de peste 400 de minute s-a instalat chiar atunci când, cu victorii în fața Greciei, Finlandei și Irlandei de Nord, ar fi trebuit să ne descătușăm, să jucăm mai relaxat. Nu am făcut-o, iar asta ne putea costa calificarea, dacă nu venea golul chinuit al lui Hoban, din prelungirile meciului cu Finlanda.

La aspecte pozitive ale evoluției din preliminarii, Gabi Balint vede, ca toată lumea, omogenitatea apărării. “E ceva să nu iei decât două goluri, chiar și într-o grupă ca a noastră! Se vede aici omogenitatea liniei de fund, unde centrali au fost integraliști, iar Raț e, indiscutabil, soluția pentru banda stângă”.

Sistem cu doi închizători

Dacă meciurile încâlcite din grupa de calificare ne-au edificat mai degrabă în legătură cu incapacitatea Naționalei de a lega jocul, amicalul cu Italia ne-a lămurit cum stăm când avem în față o echipă serioasă, care chiar vrea să joace fotbal.

Meciul de pregătire a reconfirmat câteva elemente fixe în sistemul imaginat de Iordănescu. E clar că vom juca un 1-4-2-3-1.

Titular la Fiorentina și cu evoluții sigure între buturi în preliminarii, Ciprian Tătărușanu se profilează titular. Chiricheș și Grigore sunt bătuți în cuie ca fundași centrali, iar Raț, căpitan, e și el un punct fix. În fața apărării, vom juca cu doi închizători, aleși, cel mai probabil, dintre Hoban, Pintilii și Prepeliță.

Dileme în atac

Dilemele lui Iordănescu încep acolo unde se termină posturile cu profil defensiv. Pe desenul tactic, ar urma un trio de mijlocași în susținerea vârfului unic. Merită remarcat că printre acești patru jucători ofensivi, în startul meciului cu Italia nu s-au numărat cei mai tehnici jucători români, Sânmărtean și Maxim!

În privința vârfului împins, după ieșirea lui Marica din circuitul primei reprezentative, căutările staff-ului tehnic par să se fi oprit asupra lui Keseru, golgheter în Bulgaria cu Ludogorets, și Andone, care face un sezon bun cu Cordoba, în a doua ligă spaniolă.

Pe cele trei posturi din spate vârfului e bătaie mare, cu Stancu și Torje în poll-position, dar cu Adi Popa, Chipciu, Budescu, Sânmărtean și Maxim, toți cu șanse și cu atuuri de pus în joc.

Pressing bun, neglijențe la construcție

Tătărușanu – Săpunaru, Chiricheș, Grigore, Raț – Hoban, Pintilii – Torje, Budescu, Stancu – Keseru a fost alegerea lui Iordănescu pentru meciul cu Italia de la Bologna. S-a dovedit o echipă agresivă, cu pressing înalt și sufocant în multe momente ale primei reprize, în care italienii nu au reușit niciun șut pe poartă.

De câte ori am recuperat mingea sus, am devenit periculoși. Am păstrat însă foarte greu posesia balonului. Mijlocașii au greșit foate multe pase în treimea adversă, în vreme ce mingile lungi spre jucătorii din atac au fost recuperate de italieni fără excepție, la fel ca și baloanele bubuite la disperare de fundașii noștri. Irosim multă energie ca să recuperăm mingi pe care, apoi, le facem, din păcate, cadou adversarilor.

Apărarea: bulevard pe flancuri

Jocul cu Italia a pus serios în discuție și calitatea apărării noastre. Chemat de televiziunea publică italiană RAI să comenteze meciul, fostul mare antrenor italian Giovanni Trapattoni a remarcat în repetate rânduri fragilitatea flancurilor noastre, de unde “azzurri” au centrat periculos de nenumărate ori. Cum în Franța vom avea de-a face cu aripi mai bune decât Florenzi și El Shaarawy, Iordănescu va avea de lucru la acest capitol, care a scârțâit și în calificări, chiar dacă asta nu se vede în statistici.

În plus, mult-lăudatul cuplu de fundași centrali a greșit grav la ambele goluri italiene. A pierdut dueluri aeriene în apropierea careului mic, a avut câteva desincronizări la jocul la ofsaid, a comis un penalty flagrant și a riscat un altul, la o fază unde se impunea și cartonaș roșu.

Posesie, doar cu Maxim și Sânmărtean

În atac, am început să arătăm câte ceva după intrarea lui Sânmărtean și Maxim, când am reușit să împingem jocul mai aproape de careul lor, prin țesături de pase scurte redublate, dar și atunci cu destule contraatacuri provocate de pierderea prea ușoară a balonului.

Totuși, insistența “tricolorilor” avea să fie premiată cu golul de final al lui Andone, pentru un 2-2 de moral după criticile îndreptățite din sfârșitul campaniei de calificare.

Și, totuși, ce jucăm? Miza pe concentrare și oportunism

Acest 2-2 cu Italia vine exact la timp ca să ne scoată din stereotipiile campaniei de calificare. E clar că nu avem nici cea mai grozavă apărare, după cum nici cel mai catastrofal atac.

Dacă pregătirea va merge în sensul celor arătate la Bologna, vom prezenta în Franța o echipă compactă, concentrată și disciplinată pe faza de apărare, cu un portar bun și o apărare imediată destul de eficientă în a îndepărta pericolele.

Nu excelăm la construcție, căci mijlocașii la închidere au limitări tehnice, iar cei de bandă sunt, adesea, cam pripiți. Vom miza pe oameni de viteză pentru contraatacuri, și avem destule soluții la îndemână, iar pentru momentele când vom fi nevoiți să jucăm pozițional, îi avem pe Sânmărtean, Budescu sau Maxim. Însă jocul de control va fi doar planul B pentru echipa noastră, prin urmare e greu de crezut ca mai mult de unul dintre cei trei jucători să prindă echipa de start cu Franța sau Elveția, un indicator limpede al profilului echipei noastre, unde, bunăoară, Torje e preferat lui Maxim pentru că își dublează mai bine flancul.

Mai mult decât orice, e o fază-cheie în meciul cu Italia, care profilează, deopotrivă, ADN-ul și potențialul echipei României în acest moment. Grigore câștigă, în jumătatea noastră, un duel aerian, Pintilii e atent și preia mingea, i-o pasează scurt lui Hoban, care pornește frontal spre poartă. Scoate din joc trei italieni printr-o fentă și un un-doi reușit cu Keseru, apoi urcă și mai mult, fixând fundașii adverși la marginea careului de 16 metri. Îl caută pe Stancu cu o pasă, trimite greșit, dar omul nostru de atac profită de neatenția “azzurri”-lor și îl bate pe Buffon cu un șut plasat.

Multă atenție și prezență de spirit, un pic de risc asumat și mult oportunism: rețeta de succes a României în Franța 2016 nu poate fi alta. Așa încât, ca să scoatem rezultate pozitive la EURO, e obligatoriu să perfecționăm lucrurile bune arătate cu Italia: pressing curajos și energic, o bună prezență fizică în duelurile unu la unu, dublaj atent, mai ales pe benzile laterale, și, foarte important, mult oportunism în față.

De altfel, ambele goluri cu Italia, ca și destule altele din preliminarii, nu au fost goluri “curate”. Au venit ba pe o greșeală a adversarilor, ba pe o deviere la întâmplare, ba pe o respingere nefericită. Important e să fim pe fază și să speculăm ce se poate specula, mai ales fazele fixe, care sunt esențiale pentru o echipă care ajunge greu în careul advers.

“Când te aperi, te aperi, de fapt, cu toată echipa. Să vedem cum vor fi ajutați fundașii și ce vom face când recuperăm mingea. Aici, inevitabil, îmi vine să fac comparații cu alte generații ale echipei naționale, și nu-mi prea place acest lucru”, zâmbește Balint.

“Va conta foarte mult forma de moment, avem nevoie de oameni care să marcheze din puținele ocazii pe care ni le vom crea. Depinde de cum se va prezenta Keseru la ora respectivă, dar eu am încredere și în Andone, îmi seamănă într-un fel, îmi place că e oportunist. Să nu uităm de Rusescu, care e și el un om care se descurcă bine în fața porții”, încheie Gabi pe o notă optimistă.

*

Ca de obicei la un astfel de turneu, și moralul va fi un element-cheie. Meciul de deschidere contra Franței va cântări greu din acest punct de vedere. Dar, la fel de important e și calendarul grupei. Cum meciul cu Albania, teoretic mai ușor, e ultimul, vom fi constrânși să scoatem un rezultat pozitiv cel puțin în fața Elveției. Vremea meciurilor cu Grecia și Ungaria va fi trecut de mult, iar România va trebui să iasă cumva din tabloul gri al descrierii lui Jonathan Wilson, să iasă din banal, să improvizeze, să surprindă și să ne surprindă. Și, poate, să ne redea fiorul iluziilor de odinioară.