Naționala de handbal își rescrie povestea. Cum explică jucătoarele schimbarea pe care o simt în echipă

Primul care a anunțat că turneul ăsta va fi diferit a fost selecționerul Ambros Martin. Cu câteva zile înainte de plecarea spre Campionatul European, sub reflectoarele unui studio al Televiziunii Române, spunea că visează la locul 1, și că are încredere să facă asta pentru că a văzut la antrenamente ceva diferit în ochii fetelor.

Apoi au venit victoriile. Cu Cehia, un adversar încărcat cu presiunea revanșei; cu Germania, care învinsese Norvegia, și cu Norvegia, eterna rivală, cea mai puternică echipă a lumii.

Apoi declarațiile. „Suntem mai unite ca nicicând, simțim ceva ce n-am mai simțit la națională“, au repetat jucătoarele, ca o poezie colectivă, de când au ajuns în Franța.

Le-am mai auzit vorbind de unitatea grupului și la alte turnee, dar parcă niciodată cu atâta convingere și emoție. Și parcă niciodată nu s-a simțit această unitate atât de bine și în ce fac, nu doar în ce spun. În modul în care joacă și câștigă, în modul în care vorbesc una despre reușitele celeilalte în interviuri. În cum se încurajează de pe bancă sau din tribună. În cum își vorbesc la antrenamente, cum își strigă „te ajut, te ajut” în apărare sau cum își dau indicații de poziționare în atac.

Așa că, de când am venit în Franța, le-am întrebat și noi obsesiv ce simt că e diferit în echipă față de alți ani și cum își explică această schimbare.

„Am eliminat din frică”

Principala provocare pe care Ambros o anunța acum doi ani, când a preluat naționala României, a fost să le ajute pe jucătoare să creadă mai mult în ele și în echipă. Nu e ceva ce-ți vine ușor când crești într-un sistem în care frica de a greși e mai mare decât încrederea că poți câștiga, în echipe în care unii antrenori învinovățesc jucătoarele după meciuri pierdute; și în general, într-o societate care erodează treptat orice fel de încredere. Nu e ușor pentru o echipă a cărei poveste pare să fi fost de cele mai multe ori a uneia mereu talentate și mereu aproape de un rezultat mare, dar căreia i-a lipsit ceva. Uneori un gol, alteori un atac mai curajos, de cele mai multe ori mai multă forță mentală, încredere și constanță.

Dar poveștile se pot rescrie. Asta pare să învețe – și să ne învețe – echipa asta, de câțiva ani. De la săptămâna magică din a doua parte a Mondialului din 2015, când au descoperit că încrederea le poate aduce o medalie de bronz, la puterea de a reveni când sunt conduse, descoperită la Mondialul trecut, la încrederea și curajul pe care le descoperă acum.

„Am început să eliminăm din frică”, spune Mădălina Zamfirescu. „Cred că de multe ori ne-a cam fost frică – de înfrângere, de ce-o să spună oamenii. E o frică pe care cred că ne-am creat-o noi ca nație, cred că de fapt toți suntem așa, așa suntem educați, tot timpul să lăsăm capul jos. Cred c-a venit momentul să lăsăm treaba asta și m-aș bucura enorm să ne iasă ce ne-am propus și să nu ne fie teamă. Până la urmă, și dacă se întâmplă ceva rău, tot noi suntem una lângă alta, tot noi ne bandajăm rănile.”

E poate cea mai importantă schimbare, pentru că mult timp a fost principalul obstacol. Cel mai recent, la Mondialul trecut, când România s-a oprit în fața Cehiei în ultimele secunde, pentru că „ne-a fost frică să visăm la mai mult”, cum a spus Cristina Neagu. Cu amintirea acelei dureroase înfrângeri a pornit echipa acum, la Europeanul din Franța: cu dorința de a continua drumul întrerupt atunci și de a-și rescrie povestea.

Iar primul semn al schimbării de mindset a fost curajul din discurs, pornind de la obiectivul țintit de Ambros Martin – locul 1, pentru că e singurul care califică echipa direct la Jocurile Olimpice –, până la declarații ca a Denisei Dedu, care spune răspicat: „Îmi doresc o medalie, clar. De ce să nu avem curaj să visăm, de ce să fim temătoare de asta? Cred că avem potențialul de a reuși, trebuie să credem în noi și să credem că România poate ajunge sus.”

Cum le-a ajutat Martin să ajungă aici? Le-a spus că nu au nimic de pierdut, le-a încurajat când au greșit, le-a arătat mereu părțile pozitive. „Chiar ne-a întrebat: câte medali de aur are România? Și am stat să ne gândim că noi chiar n-am luat niciuna. Și dacă ne-am întoarce acum fără una ce s-ar întâmpla? E același lucru până la urmă, n-avem nimic de pierdut. Cred că am început un pic să-i dăm dreptate și să realizăm că așa este.”

Apărarea

Despre apărare a vorbit cel mai mult în ultimii doi ani Martin, un specialist al sistemului defensiv. Pentru că acolo, în lupta de pe semicerc, în cum comunică, se sincronizează și se ajută jucătoarele se simte cel mai bine un grup unit; acolo e fundația oricărei echipe. Iar faptul că, după doi ani de când muncește cu România, sistemul defensiv începe să funcționeze cum își dorește e un semn bun și pentru coeziunea echipei.

„În ultimul an, de fiecare dată când ne-am întâlnit, am lucrat cel mai mult pe partea de apărare și cred că am reușit un pic să ne legăm, să ne simțim mai bine în apărare”, spune Zamfirescu.

„Am petrecut mult timp împreună și Ambros a încercat treptat, pe pași, să introducă acest sistem, ne-a tot explicat că în apărare va fi puterea noastră și, turneu cu turneu, convocare cu convocare, asta am încercat să facem să crească, apărarea”, spune și Cristina Laslo.

Iar atunci când apărarea funcționează, încrederea și curajul se simt și în atac. „Și înainte spuneam că <da, am încredere în echipă>, dar acum chiar o simțim”, spune pivotul Raluca Băcăoanu. „Pentru că chiar avem apărarea super bună și de acolo vine încrederea, de acolo se dă tonul.”

Timpul petrecut împreună

Atât încrederea cât și omogenitatea din apărare vin din faptul că au trecut deja doi ani de când echipa lucrează cu antrenorul spaniol și de când a pornit pe drumul reconstrucției. Jucătoarele înțeleg mai bine ce-și dorește Martin de la ele, iar antrenorul cunoaște mai bine punctele lor puternice și cum le poate valorifica. „Simt că echipa e mai compactă, știe ce trebuie să joace, știe cum să răspundă când avem probleme, știe să găsească soluții, începând din apărare. Am învățat toate astea în ultimii ani”, spune Martin.

Omogenitatea e principalul câștig al ultimului an, crede și Cristina Neagu. „Dacă ne comparăm cu echipa de anul trecut, cred că avem doar trei debutante; anul trecut cred că aveam nouă, deci clar s-a câștigat puțină experiență. Un plus e și anul de pregătire, pentru că am fost aproape aceleași jucătoare, cu două absențe, două fete care din păcate s-au accidentat. Deci cred că și ca omogenitate suntem mai bine în momentul de față.”

Experiența câștigată de jucătoarele tinere

În cei doi ani de când se vorbește despre procesul de reconstrucție al naționalei, el chiar s-a întâmplat. Jucătoare tinere ca Laslo sau Dumanska au început să aibă roluri tot mai importante la echipa națională, odată ce-au depășit emoțiile primelor convocări. „Pentru mine e al treilea campionat și se vede, nu puteam să am aceleași așteptări de la primul sau al doilea”, spune Cristina Laslo. (Povestea debutului ei e aici)

În dezvoltarea și procesul lor de maturizare contează și experiențele de la echipele de club. „Suntem mult mai profesioniste”, adaugă Laslo, care se simte mult mai completă și mai puternică în apărare de când joacă la Buducnost. „Suntem jucătoare care am crescut, am văzut ce se întâmplă și în alte părți, unele jucăm în Champions League și în competiții internaționale, ai de unde învăța, depinde doar de tine.”

„Probabil m-am călit și nu mai simt adversarul în spatele meu”, spune și Crina Pintea, o altă handbalistă care a crescut mult în ultimul timp. „Primesc destule lovituri, dar nu mă mai concentrez pe asta, uneori nici nu le simt în spatele meu, mă focusez doar pe minge, probabil și experiența ajută.”

Faptul că jucătoarele se integrează repede ține de sentimentul de apartenență creat în echipă de Martin și de jucătoarele veterane, dar și de atitudinea, energia și deschiderea cu care cele tinere vin la națională. „Probabil contează că suntem multe jucătoare tinere care am lucrat împreună la loturile de tineret și junioare, iar acum poate că ne permitem mai multe chestii între noi”, spune Gabi Perianu. „Mereu am fost unite, dar poate acum ne permitem să fim poate mai sincere una cu alta sau ne acceptăm mult mai bine nu neapărat reproșurile, dar o vorbă spusă să ne ajute, le primim altfel.”

Echipa din jurul starului

O altă provocare majoră pe care a avut-o Martin și pentru care pare să fi găsit soluții e să construiască o echipă care să nu mai depindă atât de mult de Cristina Neagu. De când a venit, a vorbit despre cum tinerele jucătoare trebuie și pot să-și asume responsabilitatea și s-o ajute mai mult pe Neagu. Despre cum echipa are și alte jucătoare cu experiență, cu talent, cu caracter, cu personalitate, care o pot susține, și despre cum nu trebuie să ne uităm doar la cum joacă Neagu, ci și la ce oferă ea echipei și în afara terenului. „Are o motivație foarte mare să realizeze ceva important și știe că are nevoie de ajutor pentru asta.”

La turneul ăsta, România a arătat mai mult ca alte dăți ca un grup cu o jucătoare foarte talentată în centru, nu ca un star care trage după ea o echipă. Când n-a înscris căpitanul României, au înscris Eliza Buceschi, Crina Pintea, Melinda Geiger sau extremele, chiar și portarii. Când n-a fost Neagu MVP, au fost Eliza sau portărițele Dedu și Dumanska. Neagu n-a mai fost în centrul atenției nici pe teren, nici în afara lui; nu s-a mai vorbit doar de ea când s-a vorbit de România, ci și de Crina, Eliza, Gabi Perianu, Dedu sau Dumanska.

Căpitanul României joacă în continuare un rol esențial, dar nu doar în meci. La antrenamente, vorbește mereu cu fetele, le dă sfaturi, le coordonează în atac sau în apărare. Pe bancă, le indică cum să abordeze anumite faze, la pauză le explică cum să joace mai bine în anumite momente. „În afară de faptul ca e cea mai bună jucătoare, contează și faptul că tot timpul e sinceră și-ți spune ce trebuie să faci. Și simți că ți-o zice pentru că e mai bine așa, n-o simți niciodată ca un reproș sau răutate. Îți spune pentru că e mai bine”, spune Raluca Băcăoanu.

Dorința și foamea de victorii

Dincolo de forța grupului, de ce-a construit în apărare și de atmosfera bună din echipă, mai e ceva ce-l face pe Ambros încrezător. E strălucirea pe care spune că a văzut-o în ochii fetelor la antrenamentele din țară. „Dacă acum am avea meciuri, aș avea încredere”, le-a spus încă din septembrie, la un stagiu de pregătire.

E o motivație și o foame de victorii despre care vorbesc toate jucătoarele, ca toți sportivii, de altfel. Dar în echipa României se simte ceva ce aduce a urgență. Știu că au pe bancă un antrenor bun, care cunoaște bine drumul spre victorii și medalii și care are și el o motivație aparte, nu degeaba a spus că ar schimba trei Ligi ale Campionilor pentru trei titluri – mondiale, europene și olimpice. Știu că o au în echipă pe cea mai bună jucătoare din lume, care e într-o formă bună și care are mai mulți ani jucați în spate decât are de jucat în față.

Sunt jucătoare care au trecut prin multe eșecuri, au suferit, au fost aproape de rezultate importante, dar le-au ratat la limită. Vor să schimbe asta. Simt că e momentul să mai și câștige.

„Așa m-am săturat să învăț din înfrângeri”, spune Mădălina Zamfirescu. „De atâția ani tot învăț, și la junioare, și la tineret. Muncesc de atâția ani și nu mă bucur și eu de medalii, e cea mai mare frustrare, e singurul lucru care-mi lipsește. Și nu mai vreau să-mi zic mereu că sunt tânără și mai am timp. Să vină acum, acum e timpul.”

EHF EURO Credit © Nebojsa Tejic / kolektiff