Nimeni nu vrea să pună presiune pe Cristina Laslo la debut. Totuși, toată lumea spune că „va fi una din cele mai bune jucătoare ale României”

Andreea Giuclea 7 decembrie 2016

„Du-te, Cris, du-te spre poartă!”

Delegația României o încurajează din tribună pe Cristina Laslo, o handbalistă de 20 de ani care își joacă primele minute într-un meci oficial cu naționala de senioare. Nu orice meci, ci debutul la un Campionat European, contra Norvegiei, campioana mondială și europeană en-titre. Membrii staff-ului din tribună o văd că e puțin timorată: se apropie de câteva ori de poartă, dar se răzgândește în ultimul moment și, în loc să tragă, pasează fie în dreapta, către Melinda Geiger, fie în stânga către Cristina Neagu. O îndeamnă să arunce la poartă, ca să prindă încredere.

Laslo e una din tinerele jucătoare din noua echipă a României, o „handbalistă cu potențial imens, care în următorii ani va fi o jucătoare de bază la echipa națională”, cum o descrie secundul Costică Buceschi. Laslo are deja două medalii mondiale cu naționala de tineret, al cărei căpitan și coordonator de joc încă mai e: aur în 2014 și bronz în 2016. La ambele campionate mondiale a fost declarată cel mai bun coordonator de joc, iar Ion Crăciun, antrenorul naționalei din tineret, crede că la Mondialul din Rusia, din această vară, trebuia să fie declarată MVP-ul turneului. „Dar jucând în Rusia, au numit o jucătoare de acolo. Cred că va fi una din cele mai bune jucătoare ale noastre, dar trebuie să avem grijă de ea, să o ajutăm și să-i dăm încredere. Eu sunt convins ca va fi un lider mondial, așa cum a fost și la tineret.”

Ea și portărița Iulia Dumanska (de origine ucrainiană, naturalizată în această primăvară) sunt primele jucătoare din generația 96-97 care fac trecerea la naționala mare. Prima convocare a lui Laslo, care joacă la Universitatea Cluj, a fost în octombrie, la un turneu de pregătire din Olanda, unde n-a avut motive să cunoască emoțiile de acum.

Înainte de plecarea spre Suedia, însă, a început să simtă febra primului turneu final cu senioarele. De când a văzut că e pe lista celor 18 jucătoare selectate și de fiecare dată când se vorbea de plecare și de primele meciuri, „am simțit o emoție în mine, în sânge.”

A avut emoții când a intrat pe teren la încălzire și a văzut câți suporteri români erau în tribună. („Nu mă așteptam să fie atât de mulți, e prima mea experiență și mă bucur enorm că ne sunt alături.”). Le-a avut și la intonarea imnurilor, momentul pe care l-a așteptat cel mai mult, dar mai ales în minutul 18, când Ambros Martin i-a făcut semn să se pregătească. Și-a dat jos hanoracul negru, s-a așezat pe primul scaun și a încercat să nu se gândească la golul din stomac, ci la cum poate să ajute echipa: s-a uitat la tabelă, la ce iese și ce nu în jocul României, la punctele slabe ale Norvegiei. A intrat în locul Elizei Buceschi, la scorul 11-9 pentru Norvegia, și în cele aproximativ cinci minute cât a jucat a fost fericită că e alături de fete. „Să joc la Națională e un vis pe care îl am de mică, de când am început să joc handbal.”

**

Avea 12 ani când a mers la handbal, împreună cu fratele ei geamăn. Alex fusese selectat de un antrenor la ora de educație fizică, iar Cristina a mers cu el. O perioadă s-a antrenat cu o echipă de băieți, fără ca părinții să știe. Îi plăcea că era un joc colectiv și competitiv, așa cum e și ea. „Nu pot să zic că sunt diferită față de cum sunt pe teren.”

S-a mutat apoi la o echipă de fete, iar din extremă, cum a început, a ajuns centru, postul care i se potrivește cel mai bine și pentru care antrenorii o văd extrem de talentată. „Are o viteză extraordinară, un joc bun cu pivotul și relația unu la unu pe care o poate rezolva foarte ușor cu orice tip de apărător. Ținând cont și de stilul pe care vrea să-l impună Ambros, aici cred că va avea de câștigat”, adaugă Buceschi.

În campionatul național a debutat la 16 ani, la Universitatea Cluj, orașul ei natal. Nu i-a fost ușor să se adapteze la ritmul senioarelor, dar crede că pasul făcut așa devreme a ajutat-o. „Veneam de la junioare, de la glume, antrenamente ușoare, nu știam ce se întâmplă în handbalul mare. Dar zic că a fost un mare avantaj că m-am dus repede acolo și m-am dat cu capul destul de devreme. Poate că se vede diferența, faptul că am făcut pasul mult mai repede de cele din generația mea.”

Se bucură că nu a avut nicio accidentare gravă până acum, nici măcar o entorsă; în schimb fratele ei, care joacă și el la seniori, la Turda, tot coordonator, s-a operat deja de patru ori. „Cred că am luat eu tot norocul.” Părinții, care sunt mândri de amândoi și încearcă să ajungă la toate meciurile lor, și-au luat concediu în vara lui 2014 și au fost în tribună în Macedonia, când echipa condusă din teren de Laslo a devenit campioană mondială.

„Era un lider la generația ei, un fel de Cristina Neagu care ținea echipa, vorbea cu fetele, își asuma tot timpul responsabilitatea”, spune Buceschi, care a discutat cu antrenorii ei din juniorat.

Dacă la junioare, turneele finale sunt de regulă vara, e prima oară când Cristina lipsește așa mult de acasă în decembrie, luna pe care senioarele de la Națională și-o petrec an de an pe drumuri. Râde când un reporter o întreabă ce i-a adus Moș Nicolae. „Mi-a adus ciocolată și fructe, ca de obicei. Eu am fost cuminte, îl aștept în fiecare an, că-s la echipa națională sau acasă, vine peste tot.”

A avut emoții prima oară când le-a cunoscut pe Paula Ungureanu, Cristina Neagu și Oana Manea, la meciurile cărora mergea în copilărie, la Oltchim, și îi pare rău și că n-a mai prins-o pe Cristina Vărzaru, una dintre preferatele ei, care între timp s-a retras de la echipă. Stă în cameră cu Florina Chintoan, cu care e colegă la U Cluj și care încearcă mereu să-i dea încredere. „Îi doresc să aibă un debut cât mai reușit, pentru viitorul ei și pentru încrederea de care are nevoie”, spunea Chintoan înaintea meciului cu Norvegia.

**

Toată echipa a încurajat-o înainte de debut. La încălzire a intrat hotărâtă și încrezătoare, iar mingea a părut s-o asculte orice i-ar fi zis să facă. În timpul jocului, însă, au fost câteva momente în care s-a pierdut; nu doar că n-a avut curaj să arunce la poartă, dar a greșit câteva pase care au costat România două goluri. S-a întors pe bancă strângând pumnii a frustrare. Colegele i-au spus să aibă încredere și să nu pună presiune pe ea, pentru că e tânără.

„E nevoie de răbdare cu jucătoare ca ea și Iulia Dumanska”, spune și Buceschi, „pentru că trecerea de la tineret la senioare trebuie făcută cu mare grijă. De asta, la acest campionat european nu se așteaptă foarte multe de la ea, pentru că e foarte tânără. Dar Ambros vrea să vadă cum se descurcă fiecare în condițiile de presiune ale unui campionat european.”

Până a doua zi, când s-a întâlnit cu jurnaliștii români în hotelul în care își petrece primele săptămâni din decembrie, handbalista tunsă băiețește de când se știe își recăpătase încrederea. „Nu mai trebuie să iau cadouri pentru acasă dacă câștigăm o medalie”, a spus râzând. A învățat multe din meci, iar cei care o cunosc cred că e genul de jucătoare pe care momentele grele o motivează și o ambiționează, în loc s-o doboare. „E un copil puternic”, spune Chintoan; „Are caracter de învingător”, crede și Crăciun.

„Am învățat că toate suntem egale și contează doar tupeul și momentul actual. Și că Norvegia poate fi bătută.”

Dacă cu junioarele are deja două medalii, cu naționala mare vrea să câștige cel puțin trei; tot de trei ori vrea să ia și Liga Campionilor și visează la trei participări la Jocurile Olimpice – a calculat că atâtea ar prinde dacă ar juca până la 32 de ani.

Până atunci, știe că are mult de muncă, că a luat-o de la zero de când a promovat la echipa mare și că trebuie să demonstreze și aici ce-a arătat deja la tineret: că poate fi un lider în atac. Speră că a depășit emoțiile debutului și că va reuși să arate, cu Rusia, de ce e în stare. „Dar îmi trebuie mai mult curaj.”

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.