Nicolae Forminte: „Rezultatele cu care gimnastica a învățat România nu vor mai apărea până când nu va apărea un alt sistem”
Andreea Giuclea 26 februarie 2019Calificarea cu echipa feminină la Jocurile Olimpice din 2020 e obiectivul despre care se vorbește în România încă de la ultima ediție olimpică, Rio 2016, de unde echipa noastră a lipsit pentru prima oară în ultimii 40 de ani. A fost obiectivul pe care și l-a asumat Nicolae Forminte, care a preluat lotul de senioare după Rio, dar asupra căruia a atras mereu atenția că nu e unul ușor. O subliniază din nou acum, cu un an înainte de Tokyo, într-un interviu acordat unui post local de televiziune în care vorbește – într-un ton destul de pesimist – despre problemele cu care se confruntă în drumul spre îndeplinirea obiectivului olimpic: sunt probleme medicale care nu oferă continuitate pregătirii; se simte lipsa unui coregraf, a unui kinetoterapeut și a unui cadru medical full-time; gimnastele sunt demotivate, în urma eșecurilor repetate.
Calificarea cu echipa poate fi obținută la Campionatele Mondiale din octombrie de la Stuttgart, cea mai importantă competiție din acest an. Am extras din interviu câteva idei relevante pentru a înțelege cum se vede acest an preolimpic de la Deva.
Despre situația lotului:
„Sunt 10 sportive cu vârsta de senioare. În ce privește capacitatea lor de a performa în acest moment, e departe încă de ce mi-aș fi dorit. Denisa Golgotă e singura capabilă să plece în competiții în momentul de față, va avea două etape de Cupă Mondială (Baku și Doha), pregătitoare pentru Campionatele Europene din aprilie. Mai sunt Maria Holbură, Carmen Ghiciuc, Mihai Alexandra, Nica Ivănuș, Laura Iacob, Maria Pană, Iulia Berar, Ana Maria Puiu, Ioana Crișan. Dar fiecare dintre ele sunt cu probleme. Unele cu probleme grave, de exemplu Mihai Alexandra, care stă de doi ani din cauza unei dureri la cot care s-a finalizat, într-un final, cu operație. Ioana Crișan stă de doi ani pentru o entorsă la gleznă și am înțeles că va trebui să suporte o intervenție chirurgicală. Berar și Puiu, junioarele care au trecut la seniorat, vin după o pauză de șase luni, și ele cu dureri banale.
Eu n-am întâlnit încă o astfel de generație. Tot încerc să înțeleg și să contabilizez situația. Materialul biologic înțeleg că nu mai e același. Nu mai sunt foarte mulți copii, aria de selecție s-a îngustat și ea foarte mult. A crescut foarte mult sfera de interes către alte activități a tinerelor, știm și asta. Ce n-am luat în calcul e participarea părinților la această activitate, care, să mă ierte cei care au copii în pregătire la mine, e mai mult distructivă decât constructivă. Ne-a rămas în schimb talentul fetelor și ambiția antrenorilor de-a continua acest vis frumos care s-a numit gimnastica românească.”
Despre lipsurile din staff:
„Avem aceleași probleme nerezolvate: lipsa coregrafului, lipsa unui medic care să-și asume responsabilitatea rezolvării problemelor de sănătate, lipsa permanentă a unui cadru medical pe lângă ele. (…) Organigrama prevede aceste posturi, numai că e completată cu oameni care fac sfert de normă. Deci nu sunt angrenați 100% în această activitate.
Sunt importante, pentru că am asistat cu toții cu tristețe la un număr considerabil de accidentări grave la Campionatul Mondial de la Montreal (2017) , de regulă rupturi de tendon ahilian, din nefericire și una dintre sportivele noastre, Larisa Iordache, a avut această neșansă. Dar la fel ca ea, Vanessa Ferrari a avut ruptură a tendonului ahilian. Larisa încă suferă și umblă pe la medici și încearcă să se recupereze (n.r: Larisa a reînceput recent pregătirea, la București, după trei operații la același tendon), iar Vanessa Fereari deja concurează în etape de Cupa Mondială și câștigă solul, aparatul care solicită cel mai mult picioarele. (n.r: Ferrari a câștigat aurul la Cupa Mondială de la Melbourne pe 24 februarie). Aici vedem unde ne situăm și cu cine ne luptăm. (…) Atunci când nu ai partea de medicină sportivă și recuperare sportivă după accidente, în sportul acesta care a devenit extraordinar de riscant și de greu, e greu de ținut pasul.
La nivelul echipei reprezentative se văd toate lipsurile care sunt în sistem, de la secțiile de club până aici. Majoritatea copiilor au venit cu probleme de sănătate din secțiile de club, normal că s-au cronicizat și s-au acutizat datorită creșterii volumului de muncă și al intensității. Și așa stăm pentru o entrosă cu lunile și cu anii, pentru o întindere cam tot atâta. Am un biblioraft cu RMN-uri. Așa n-ai cum să ții pasul într-un sport atât de traumatizant și de riscant ca gimnastica.
Te mai lupți și cu demotivarea sportivelor și cu lipsa de motivație, pentru că eșecurile niciodată nu-ți crează o stare de emulație sau de motivație, nu-ți vor crește niciodată încrederea.”
Despre calendarul din acest an:
„E un an în care ne jucăm calificarea pentru Jocurile Olimpice și toate se subordonează acestei participări la Mondiale. Toate competițiile până la Mondiale au importanța lor, dar o importanță mai mică. Pe mine mă interesează ca din luna august să avem valide cel putin șase-șapte fete din cele 10, capabile să abordeze Mondialele.
Avem Europeanul în aprilie, pe aparate și individual, aici vom merge cu Denisa Golgotă cu obiectiv de îndeplinit și cu încă două gimnaste. În gândul meu erau Crișan și Ivanuș. Crișan așteaptă să fie operată, Ivanuș e puțin în urmă cu pregătirea datorită unor probleme personale. Probabil că la Europene în acest moment mă pot baza pe Golgotă, pe Ghiciuc, să sperăm că și Iacob Laura. Sau poate vor recupera foarte repede cele două junioare care au devenit senioare.”
Despre șansele calificării la JO:
„Sunt mai multe criterii de calificare cu echipa. Primul era o calificare în primele trei locuri la Campionatul Mondial de la Doha din 2018, dar l-am pierdut (n.r. România a terminat pe 13 la Doha). La Campionatul Mondial de la Stuttgart (4-13 octombrie 2019) trebuie să ne clasăm în primele 12 echipe, alături de SUA, Rusia și China, deja calificate. Apoi sunt variante de calificare individuală, dar criteriile sunt destul de complicate.
Noi facem tot ce ne stă în putere să aliniem o echipă capabilă să se califice. Deși sincer, am senzația că în tot ce s-a întâmplat de un an jumate încoace, parcă toată lumea m-ar ajuta să nu reușesc să calific echipa, asta e percepția pe care o am eu. Pentru că întârzierea rezolvării unor probleme care țin strict de organizare, strict de starea de sănătate a fetelor, pentru că n-am ce să fac dacă nu sunt sănătoase, deja sunt blamat pentru orice. Dacă nu sunt sănătoase, n-am cum să le antrenez. Dacă n-am cum să le antrenez, n-am cum să fac performanță cu ele.
Exceptând junioarele, care toate cinci au o rată de progres foarte bună și un ritm de pregătire foarte bun, la senioare din păcate – exceptând-o pe Denisa Golgotă, care și ea are mici probleme de sănătate, dar care n-o scot mai mult de trei-patru zile din pregătire, e singura care-și parcurge tot programul de pregătire gândit – celelalte stau pentru niște dureri banale. Nu știu la alte federații, în alte state, nu știu dacă aceste dureri pot să te scoată din activitate o perioadă atât de îndelungată. E adevărat că probabil și gradul de suportabilitate al durerii și al disconfortului la această generație este foarte scăzut; și atunci doar cu petale de trandafir sau cu mângâieli sau cu „Hai te rog frumos să faci” nu poți să depășești limita de confort în pregătire.
E foarte greu, vă spun foarte sincer, este misiune imposibilă. Dacă nu poți să te bazezi pe capacitatea de efort și pe starea de sănătate a fetelor, n-ai pe cine antrena. Or ca să mergi să te califici, trebuie să te duci antrenat, nu poți să te duci pe mobilizare de moment.”
Despre viitor:
„Gimnastica e un sport practicat de foarte multe națiuni acum. E foarte clar că România nu va mai putea să fie ce-a fost cândva. Acele rezultate cu care gimnastica a învățat România nu vor mai apărea până când nu va apărea un alt sistem care să înlocuiască pe cel care s-a degradat în timp. Până când nu vor apărea din nou specialiști super pregătiți și motivați în săli, până când nu va apărea un sistem de pregătire nou, adecvat societății noastre și interesului pe care îl manifestă tinerii în ziua de azi vizavi de mișcare și de sport. Ar fi bine să ne trezim și să nu mai trăim în amintiri și să găsim soluții pentru realitatea cotidiană care implică foarte multe schimbări. În ziua de azi e o altă gimnastică, total diferită față de cea care ne-a adus nouă atâtea satisfacții. Și până nu vom înțelege și accepta această realitate va fi imposibil să găsim soluții.”
Fotografii de Mihaela Bobar / SportPictures
-
„One in a million” | Mulțumim, Helmuth Duckadam!
acum 3 săptămâni