Și dacă Naomi Osaka nu este nici răsfățată, nici snowflake? Sau cum să nu ratăm câteva dezbateri valoroase

Când am văzut reacțiile din media și social media românească la decizia jucătoarei de tenis Naomi Osaka de a nu mai participa la conferințele de presă de după meciurile de la Roland Garros mi-am amintit de o experiență personală; de un sfat pe care l-am primit de la unul dintre oamenii faini cu care am lucrat din poziția de Global Communications Director în Leo Burnett.

Geneva, undeva prin 2006-2008:

Hopa, atenție – ceva este în neregulă! Nu se poate ca Gareth, unul dintre leaderii globali ai Leo Burnett, să mă fi întrebat ceea ce tocmai mi s-a părut că m-a întrebat: „Lorand, de ce crezi că directorul de Marketing din China al clientului este prost?”.

Eram într-un bar, noaptea târziu, după o zi plină de întâlniri și petrecerea de Crăciun a Leo Burnett Europa, fiecare cu câte un pahar de whisky în mână, când m-a luat ca din aer. Pentru că a continuat: „Te-am urmărit cu atenție mai devreme, în timpul discuțiilor, și senzația mea este că-l desconsideri total.”

Când mi-am dat seama că întrebarea e pe bune și că ceea ce înțelesesem la început chiar era ceea ce spusese Gareth, am negat cu vehemență: „Nu, nu e adevărat! P. este un super tip, cum de te-ai gândit la asta?”.

– „Păi, nu a fost greu. Situația din China nu este ușoară și soluția nostră este foarte probabil ceea ce trebuie făcut. Doar că tu nu ai luat în calcul nici o altă opțiune. Când P. a vorbit, ai sărit imediat la luptă, fără să te gândești o clipă dacă nu cumva ceea ce zice el are sens; dacă nu este o soluție care ar merita să fie luată în calcul. Or asta înseamnă că îl consideri un prost ale cărui gânduri nu merită să te obosești să le iei în calcul.”

– „Nu, nu este asta, dar chiar cred că avem Soluția, că lucrurile sunt clare ca lumina zilei”.

– „Deci P. este un prost pentru că nu a ajuns la aceeași concluzie ca noi. Ne propune o altă soluție, dar fiind practic incompetent, nu are rost să ne pierdem timpul cu ea”.

Nu am mai știut ce să mai zic. Pentru că mi-am dat seama că avea dreptate cel puțin într-o direcție și că am greșit. Nu m-am gândit serios la alternativa discutată, am neglijat-o din prima și am sărit în apărarea propunerii noastre. Și, în plus, P. chiar era super tare pe ceea ce făcea și învățasem deja multe de la el.

„Lorand, trebuie să te gândești serios la un lucru: în echipele în care lucrăm nu sunt proști. Nici la client, nici în agenție, nici la companiile de cercetări sau de design. Sunt oameni care au intrat în echipă pentru că au niște calități foarte clare. Or asta te obligă din start să asculți și să te gândești la ceea ce zice fiecare dintre ei. Nu este obligatoriu să ajungi la aceeași concluzie, dar este foarte important să reflectezi un pic asupra lucrurilor pe care le spun. Să le iei în calcul și să te gândești dacă nu cumva au niște avantaje pe care să poți să construiești sau pe care să merite să le preiei mai departe.
Este o singură situație în care efortul nu merită: când crezi că persoana respectivă este proastă sau incompetentă. Atunci, însă, ai datoria să semnalezi acest lucru mai departe, astfel încât persoana să dispară cât mai repede din echipă”, mi-a spus într-un final Gareth.

A fost o lecție valoroasă, care m-a ajutat enorm să învăț fie să ascult și să înțeleg o grămadă de lucruri spuse de oamenii din jurul meu, fie să realizez rapid când cineva nu este potrivit într-o echipă: dacă nu-l ascult niciodată, dacă nu reflectez nici măcar un pic asupra lucrurilor pe care le are de zis, înseamnă că nu are ce căuta în echipa respectivă.

Este surprinzător cât de mulți români o desconsideră pe una dintre cele mai importante jucătoare din tenisul feminin mondial actual și cât de mulți s-au grăbit să-și exprime nemulțumirea – unii chiar furia – față de decizia ei de a nu mai participa la conferințele de presă de după meciurile de la Roland Garros.

Pe mine declarația ei m-a entuziasmat. Asta pentru că am știut că o să genereze discuții serioase, care s-ar putea să determine chiar schimbări ale unor paradigme după care funcționează sportul.

Nu știu dacă abordarea la care a apelat este sau nu cea mai fericită. La urma urmelor, abordarea este doar un detaliu. Dar cred că este nevoie de schimbări semnificative, deloc ușoare, și o astfel de oportunitate, când un sportiv ca Naomi Osaka (23 de ani) își prezintă un punct de vedere, când apelează la un gest extrem, care o expune unor riscuri multiple, nu poate fi ratată. În perioada următoare, o să vedem că sunt foarte, foarte multe unghiuri deschise de curajul japonezei Osaka.

Pentru mine, unul dintre aceste unghiuri este legătura dintre sport și bani.

Nu sunt puțini oamenii care se plâng că sportul a ajuns să fie în primul și în primul rând o industrie, o mașină de făcut bani. Că sportivii prioritizează banii, banii și iar banii. Dar ce opțiuni reale are un sportiv care doar vrea să joace tenis cu cei mai buni din lume, fără să profite și de banii pe care îi generează industria din jurul tenisului? Care este dispus să renunțe la o parte din banii pe care îi primește și vrea să se bucure (doar) de tenis?

În episodul 3 al documentarului „The Last Dance”, Dennis Rodman explică că el a jucat baschet pe gratis, banii pe care i-a primit au fost pentru toată mizeria din jurul fenomenului: „It’s the pressure of the bull****, I’ll play the game for free but you get paid for the bull****. After you leave the fort. The public pressure, the media pressure … Basketball is a simple game but when you leave this confined zone, it’s hard. It’s hard.”

Dacă un sportiv nu vrea să facă lucruri cu orice preț, nu ar trebui să aibă această oportunitate? Aceasta este o dezbatere pe care trebuie să o avem. Și care s-ar putea să ne ducă la o întrebare de genul: poate sistemul de premiere de la Roland Garros – și de la celelalte turnee de Grand Slam – să fie unul legat de performanțele sportive și de acțiunile pe care sportivul decide să le facă sau nu?

De pildă, premiul pentru performanta de pe teren este de 1 leu. Participarea la conferințele de presă determină o multiplicare a premiului cu 100. Participarea la evenimentele sociale determină o extra multiplicare cu 10. Participarea la filmarea unui promo pentru turneu adaugă atât. Dacă ai unul sau mai mulți sponsori tehnici și intri pe teren cu un echipament branded, premiul scade cu atât.

Astăzi, un sportiv care vrea să se concentreze doar pe sport, nu are acestă opțiune. Poate că merită să o aibă. Sau poate că nu. Dar dezbaterea merită avută.

Naomi Osaka se bucură de probabil principalul avantaj al societății occidentale: deschiderea spre dialog, existența unor condiții în care oamenii pot vorbi liber, pot acționa liber – fără frică pentru siguranța lor, pentru viitorul lor.

Această deschidere a permis și permite progresul societății. Și vine cu două condiții: capacitatea de a întelege lucruri și deschiderea spre dialog.

Uite și declarația originală:

“I’ve often felt that people have no regard for athletes’ mental health and this rings very true whenever I see a press conference or partake in one,” she wrote. “We’re often sat there and asked questions that we’ve been asked multiple times before or asked questions that bring doubt into our minds and I’m just not going to subject myself to people that doubt me. I believe that whole situation is kicking a person while they’re down and I don’t understand the reasoning behind it. If the organizations think that they can keep saying, ‘do press or you’re gonna be fined’, and continue to ignore the mental health of the athletes that are the centerpiece or their corporation then I just gotta laugh.”

**

Lorand (Boți) Balint este Managing Director al Publicis Sport & Entertainment Romania. Până de curând, a lucrat, cu destul succes, la imaginea handbalului românesc.