„Asta simt. Cu asta am de-a face”. Starurile care lipsesc de la Campionatul Mondial de Natație și mesajele lor

E pentru prima oară, din 2017 încoace, când Caeleb Dressel (de șapte ori campion olimpic și de 14 ori campion mondial în bazin lung) nu participă la Campionatele Mondiale. Anul trecut, el a părăsit competiția de la Budapesta după calificările de la 100 metri liber, unde obținuse al doilea timp, după David Popovici, și după ce câștigase deja două medalii de aur. N-a spus care au fost motivele, dar s-a vorbit mult despre presiunea pe care o simțea în rol de cel mai cunoscut star al înotului masculin din ultimii ani, după retragerea lui Michael Phelps.

La Budapesta, a simțit că e prea mult și că are nevoie de o pauză. N-a înotat opt luni. A petrecut timp în natură și la ferma sa din Gainesville, Florida, a fost în luna de miere, a cumpărat un tractor. Într-o zi, când ara pământul, s-a gândit că viața lui va fi ok și dacă nu va mai înota vreodată, și atunci a știut că e momentul să se întoarcă. Pentru că își dorea, nu pentru că avea nevoie de asta. Pentru că îi era dor de lucrurile mici: să facă bule în apă, să simtă tălpile pe blocstart, chiar și de pielea uscată de la clor.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Caeleb Dressel (@caelebdressel)

A revenit în bazin la final de februarie 2023, făcând doar trei antrenamente pe săptămână. Abia în luna mai a ajuns la opt. La concursul de selecție pentru lotul Statelor Unite pentru Campionatul Mondial, care a avut loc la finalul lui iunie, în Indianapolis, s-a clasat pe 29 la 100 de metri liber, pe 3 la 50 de metri fluture, pe 5 la 100 m fluture și pe 22 la 50 m liber. Nu a fost un șoc că n-a prins echipa Americii, cu atât de puțin timp de pregătire în spate, mai ales având în vedere concurența ridicată din înotul american. (N-au prins echipa campioni naționali care aveau șanse la medalii la Mondiale în detrimentul unor rezerve pentru ștafete, pentru că probele lor nu sunt olimpice și strategia echipei SUA e prioritizarea ștafetelor.)

Dar întoarcerea lui în bazin e despre altceva decât despre timpi și calificarea la Mondiale. E despre a înota în termenii săi, fără să lase presiunea sau firea sa perfecționistă să-l copleșească. Fără să simtă că trebuie să câștige mereu.

La concursul din Indianapolis, a vorbit pentru prima oară cu jurnaliștii americani, după un an de tăcere. Le-a mulțumit pentru răbdare și le-a spus că trece printr-un moment bun, în care se simte liniștit și împăcat cu deciziile sale din ultimul an.

„Am înotat cu zâmbetul pe buze aici. E o diferență între a înota cu frica de-a nu te face râs și a te bucura de curse. Nu mai simțisem de mult această bucurie, și a fost plăcut s-o recapăt.”

Cel mai mult spune că e mândru de faptul că înotul nu-l mai consumă psihic la fel de mult: „Pot sta pe prispa casei mele cu soția mea, Meghan, și să fiu ok cu asta, să nu mă gândesc la un million de lucruri pe care le-aș fi putut face mai bine la antrenament, sau la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Pot, pur și simplu, să stau liniștit și să nu-mi fac griji pentru înot. Și e unul din lucrurile de care sunt cel mai mândru: că pot să stau pe prispă cu o cafea, să citesc o carte, să-mi ridic picioarele pe balustradă și să nu-mi fac griji.”

Deși e cel mai cunoscut, Dressel nu e singurul superstar care va lipsi din Japonia.

Ungurul Kristof Milak, campion olimpic la 200 m future, triplu campion mondial (la 100 și 200 m fluture), și deținătorul recordului mondial la 200m fluture, dar și vicecampion european în proba de 100 m liber în 2022, la Roma, s-a retras cu câteva săptămâni înainte de competiția din Japonia, spunând că nu se simte pregătit nici fizic, nici psihic.

„Încă încerc să caut un răspuns pentru motivul pentru care se întâmplă asta, dar mă cunosc suficient de bine cât să știu că nu sunt aproape de forma mea maximă, de care e nevoie pentru a fi în top”, a scris într-o declarație sportivul de 23 de ani. „Am atins punctul cel mai de jos, dar e important de spus că asta nu mă îngrijorează. Am acceptat asta și sper ca toată lumea să o poată face. Să vedem că orice sportiv poate trece printr-un astfel de moment în carieră, când trebuie să facă un pas în spate și să-și reîncarce bateriile pentru a fi pregătit pentru următoarele provocări.”

Printr-un moment asemănător a trecut și Adam Peaty (28 ani), cel mai de succes înotător britanic. Triplul campion olimpic la bras, de opt ori campion mondial și de 17 ori campion european, a luat și el o pauză primăvara aceasta, și a vorbit despre lupta sa cu depresia și cu pierderea motivației; despre singurătatea acestui drum al performanței și ce înseamnă să cauți excelența într-un domeniu atât de competitiv timp de 18 ani.

„Am luat o pauză pentru că eram într-o căutare nesfârșită a unei medalii de aur sau a unui record mondial”, a spus pentru BBC. „M-am uitat în viitor și mi-am zis: «Ok, dacă obțin asta, va fi viața mea rezolvată sau mai bună? Nu.». Așa că ia-ți acum timp să te gândești la cine ești cu adevărat, ce vrei de la viață, și apoi ocupă-te de medalia de aur.”

E o discuție importantă despre consumul psihic dintr-un sport ca înotul, pe care începem sa-l înțelegem mai bine acum, odată cu interesul creat în jurul lui David Popovici. Sportul românesc cunoaște bine povestea înotătoarei Dianei Mocanu, care a câștigat două medalii olimpice de aur la 16 ani, ca apoi să se retragă, la 19 ani, din cauza epuizării fizice și psihice, și să rămână cu întrebarea dacă ar fi putut face mai mult. Mondialul din Japonia din 2001, găzduit tot de Fukuoka, unde a câștigat aur la 200 metri spate și argint la 100 metri spate, a fost ultimul pentru Diana.

Sportivii din noile generații ne arată că puterea de a recunoaște public că nu treci printr-o perioadă bună și ai nevoie de o pauză, și curajul de a-ți pune sănătatea psihică mai presus de așteptările celor din jur. A făcut-o recent și înotătorul australian Kyle Chalmers, campion olimpic la 18 ani și unul din adversarii lui David Popovici la 100 de metri liber: „A trebuit să mă îndepărtez de bazin de câteva ori, din cauza problemelor de sănătate mintală, și asta nu e ceva ușor, mai ales pentru bărbați”, a spus într-un interviu în Sydney’s Daily Telegraph. „Dar sper că faptul că am ieșit în față și am spus: «Asta simt. Asta e presiunea cu care avem de-a face» va face să fie mai ușor pentru generațiile următoare.”

E important că oameni ca ei, dar și ca Michael Phelps, Simone Biles sau Naomi Osaka în trecut, vorbesc despre anxietate și depresie, despre nevoia de-a te opri și a căuta ajutor când ești copleșit, pentru că nu e doar despre a fi campion mondial sau olimpic, ci despre a încerca să-ți faci treaba cât de bine poți, fără să te pierzi pe tine pe parcurs. Despre a sta cu o cafea și o carte și a nu-ți face griji pentru tot și toate, ceea ce nu tuturor ne vine ușor.

Și despre a-i privi pe cei de lângă noi cu mai multă empatie, fie că pierd sau câștigă medalii și trofee, fie că le reușește un proiect sau nu, pentru că nu știm prin ce trec dincolo de ce ne arată (un exemplu puternic e conversația recentă dintre Gary Neville și Dele Alli); și poate că demitizarea imaginii sportivului supererou, invincibil, de neperturbat ar scădea din presiunea pe care o simt și le-ar permite să aibă cariere mai lungi și mai satisfăcătoare; iar așa avem toți de câștigat.