U-BT Cluj-Napoca îmbrățișează adversitatea în primul ei sezon de EuroCup, împinsă de o generație nouă de fani

Adrian Țoca 5 februarie 2023

Echipa care domină în ultimii ani baschetul românesc vrea ceva mai mult de la sine decât să câștige titluri de campioană în serie în România. Vrea să devină un club european respectat. Vrea să își crească viitorul din teren și din tribune. Vrea să crească profilul baschetului în România, să ajute la crearea unei culturi a acestui sport. Vrea să seteze standarde de calitate, să deschidă drumul și altor proiecte sportive din țara noastră. Să scrie nu doar cea mai frumoasă poveste a Clujului, ci poate mai mult de atât. Ceea ce o face una dintre cele mai captivante povești din sporturile de echipă din România, dacă nu cumva cea mai. 

Sezonul curent, primul pe care-l joacă în EuroCup, o competiție exclusivistă, a doua ca importanță în baschetul continental, n-a mers la fel de fluid ca precedentul, când U a ajuns în sferturile de finală ale Champions League (a treia competiție) încă de la prima participare. U își joacă, de altfel, calificarea chiar în următoarele săptămâni, începând cu meciul de miercuri, de mare importanță, din deplasarea cu Brescia, una din numeroasele rivale cu un buget sensibil mai mare decât al românilor. Dar era un risc asumat, cu greșelile, înfrângerile dureroase și obstacolele inevitabile. Sezonul curent era, inevitabil, unul de învățare, de experiență. O oportunitate de educație (și) prin eșec. 

O privire spre cum a decurs ultimul an din viața lui U și ce desprinde din el. 

Fotografii: U-BT Cluj-Napoca; Profimedia Images; Sport Pictures

U-BT Cluj-Napoca, flying high in EuroCup | Desen de Sorin Sorășan pentru ATLT

La câteva minute după finalul meciului Clujului din decembrie cu Joventut Badalona, un tată și fiul lui se îndreptau cu o oarecare părere de rău spre ieșirea din BT Arena. “Și? Ți-a plăcut?” a întrebat adultul, aruncând o privire în urmă, peste umăr. Băiatul era un puști de 8-9 ani, cu ochelari, micuț, păr blond ciufulit, maiou alb-negru tras peste puloverul gri îndesat în pantalonii negri, cu ochi mari, rotunzi și sclipitori, simpatic foc, de parcă era o reclamă ambulantă la copii. Sau la inocență. N-a răspuns nimic, dar s-a oprit o secundă din urcat scările și s-a uitat lung și recunoscător în sus spre tatăl său, luându-l de mână în același timp. Nu mai era nevoie de niciun cuvânt.

Cum să nu-i fi plăcut. Pe parchetul lucios de jos, echipa fanion a Clujului tocmai ce câștigase un meci fantastic cu un adversar încărcat de tradiție, venit din Spania, din cel mai tare campionat din Europa și, foarte probabil, cel mai tare din lumea normală de dincolo de NBA. Dar, afară de câteva minute din primul sfert, rezultatul nu a stat nicio clipă sub semnul întrebării. Victoria lui U fusese, precum ochii copilului, mare, rotundă și sclipitoare, obținută dominant, în genul acela de atmosferă specială, cum suporterii veniți la sala din Cluj sau de aiurea au mai trăit în alte câteva ocazii, în frunte cu ziua aceea magică din aprilie, de la meciul cu Ludwigsburg.

La câte astfel de seri magice, când calitatea jocului și rezultatul se întâlnesc fericit cu miza și ocazia, poți să speri într-un singur an? Baschetul, ca toate sporturile, e incredibil de competitiv. U înoată acum în ape nefamiliare, în care ceilalți pești sunt mai mari și mai puternici decât ea. Nu există garanții că poți obține constant rezultate în Europa, mai cu seamă când urci un nivel. Sezoanele nu seamănă unul cu altul. Competiția e dură, toată lumea încearcă, toată lumea dă ce are mai bun, toți caută combinațiile și soluțiile câștigătoare. E un sport cu marje de eroare mici și rezultate decise uneori de detalii din cele mai mărunte. Poți să nu faci nimic neapărat greșit și să eșuezi. Uneori, “bine” nu înseamnă obligatoriu și “suficient de bine”. Dar când “bine” înseamnă “cea mai bună versiune a noastră”, atunci poți să trăiești liniștit cu rezultatul, oricare ar fi el. Și să speri la mai multe seri magice.

Poveste de final/început de an, capitolul al doilea.

*

Victoria aceea frumoasă cu Joventut Badalona e, deocamdată, una dintre puținele reușite în acest sezon european. Al doilea consecutiv în care Clujul joacă timp de jumătate de an la nivel înalt în cupele europene. După sfertul de finală și seria electrizantă de victorii și de meciuri feel-good reușite anul trecut, în Champions League, U a trecut anul acesta în EuroCup. O competiție dacă nu mai puternică (este, dar părerile sunt împărțite), atunci cu siguranță diferită. O competiție cu 20 de echipe de top împărțite în două grupe a câte 10, în care se joacă fiecare cu fiecare, tur-retur, pentru un total de 18 meciuri. Opt echipe merg mai departe din fiecare grupă în playoffs, care se desfășoară, atipic pentru baschet, într-un singur meci eliminatoriu până în finală. 

E un format găsit doar în EuroCup, care vine cu niște provocări particulare, pe care Clujul încă n-a învățat în totalitate cum să le stăpânească. După primele 13 etape, echipa română are 4 victorii și 9 înfrângeri, ocupând locul 9 din Grupa A. Cu 5 runde rămase în săptămânile următoare, șansele de a prinde unul din primele opt locuri au scăzut simțitor. Puse așa, seci, cifrele n-arată tocmai bine. Dar ele nu spun toată povestea. Pe teren, U a arătat în multe ocazii că aparține. Nivelul atins în meciul amintit cu Joventut, una dintre favoritele la câștigarea competiției, e o dovadă. Mai sunt și altele. Însă, în cuvintele unuia dintre cei mai importanți oameni din vestiar, echipa “încă n-a învățat cum să câștige în EuroCup”. E una dintre frazele alea specifice sportivilor de performanță: substanță multă în cuvinte puține. În ciuda momentelor bune, în ciuda situațiilor bune în care s-a pus, în ciuda felului în care luptă mereu până la capăt (o marcă înregistrată pentru această echipă), Clujul nu și-a luat șansele când ele au venit. Șase din cele nouă înfrângeri au fost la sub cinci puncte, o statistică înnebunitoare, ce-ți spune, și ea, ca fraza lui Stipanovic de mai sus, toată povestea: U e acolo, dar încă n-a descoperit cheia. Nu mai are mult timp să o facă în acest sezon. Dar încă mai are.

*

În baschet, se poate întâmpla să pierzi la un punct sau două, dar să fi fost echipa mai bună. Pe de altă parte, în cuvintele lui Steve Kerr, antrenorul care a ajutat la crearea dinastiei Golden State Warriors în NBA, clasamentul tinde să-ți spună exact cine ești în acel moment. Iar aceste eșecuri la limită par să-i încerce pe stoicii suporteri clujeni, care nu știu neapărat cum să se raporteze la ele. E bine să fii în EuroCup, dar să nu câștigi la fel de mult, cum poate ai fi făcut-o în Champions League? Există, încă, un puternic curent de nostalgie printre fani după sezonul precedent. Unul special în mai multe feluri, pentru că a pus-o pe U, de fapt, pe harta relevantă a baschetului european – acolo unde clubul vrea să și rămână pe termen lung, ceea ce face, de fapt, povestea asta relevantă la nivelul întregului sport românesc. Asta, în ciuda eforturilor repetate ale oficialilor clujeni, care au insistat că orice comparație sau raportare la succesul de anul anterior ar fi o greșeală. Mihai Silvășan, antrenorul echipei și unul dintre cei mai interesanți antrenori din sportul românesc de acum, nu e genul de om care să stea ancorat prea mult în trecut. În fiecare reacție de după fiecare meci, câștigat sau pierdut, preocuparea lui este imediat mutată către următorul; o atitudine de regăsit la orice antrenor care câștigă, indiferent de sport.

Dar e de înțeles de ce unii fani încă se mai gândesc la 2021-2022. Nu e mult de când echipa a fost incredibil de aproape de un Final Four în BCL, după un traseu de poveste, început din calificări. Și nu oricum, ci jucând un baschet-șampanie, fluid, foarte plăcut ochiului, pe spatele unui grup cu o energie și o chimie aparte, dublate de o dorință izbitoare de a demonstra ceva. Grupul de atunci a părut tot timpul să joace, vorba americanilor, “with a chip on our shoulder”. Iar asta s-a simțit în mod special în acele numeroase reveniri și victorii spectaculoase, toate obținute din postura de outsider, în frunte cu furibundul comeback de la 18 puncte în sfertul patru al meciului din Turcia, cu Darussafaka.

“Cine a crezut în noi până acum? Nimeni, afară de noi!”, tuna vocea antrenorului Silvășan, în discursul viral de felicitare din vestiar, după prima calificare din grupe. “Dar treaba încă nu e gata”.

Nu era. Clujul a mers mai departe și și-a câștigat și următoarea grupă, din Top 16, și s-a calificat, la debut, în sferturile Champions League. Mai era un hop până la Final 4, o performanță masivă pentru tot sportul românesc. Nu l-a trecut, după ce s-a înclinat, 1-2, în seria cu germanii de la Riesen Ludwigsburg. Dar bătălia a fost epică. Două seri așa cum merită sportul, cu 10.000 de oameni care au umplut până la refuz BT Arena – cea mai mare audiență înregistrată vreodată în țara noastră la un eveniment sportiv indoor – lucru ce-ți spune, simultan, cum stăm și la performanță în sporturile de echipă, dar și la infrastructură. Baschetul își avea momentul său de glorie în România. Până și neînduplecatele gazete mainstream au găsit de cuviință să îi acorde mediatizarea meritată.

„De când sunt eu în baschetul clujean de seniori, de prin 2002, e cea mai talentată echipă pe care am avut-o”, spunea Silvășan pentru Lead

Traseul se termina acolo, cu păreri de rău și multe întrebări de “ce-ar fi fost dacă”. Dar, mai ales, mândrie. Înțelegerea că echipa a făcut o treabă grozavă și, de multe ori, a lovit peste categoria ei de greutate. Și complimente oneste, valoroase de la adversari.

Cea mai importantă întrebare era ce urmează. Sau ce ar trebui să urmeze după primul traseu european de o asemenea calitate și intensitate. Consumul emoțional necesitat de acea poveste putea lăsa, la o adică, echipa vulnerabilă în fața următorilor pași. În același timp, n-ai luxul să-ți sărbătorești prea mult micile sau marile victorii. Trebuie să planifici mereu din timp pasul următor. Ceea ce face, de fapt, călătoria mai valoroasă decât destinația.

*

Nici nu se răcise bine bucuria de după titlul intern apărat cu succes, că U depusese deja dosarul pentru înscrierea în EuroCup. A fost o mutare care i-a luat pe unii fani prin surprindere. EuroCup e a doua competiție europeană ca valoare; mai sus nu e decât EuroLeague, cu care împarte organizatorul și aerul exclusivist, de cerc închis. Doar alte două reprezentante ale României – Ploiești și Steaua – au mai participat în EuroCup, și niciuna n-a încheiat cu un bilanț pozitiv, maximul fiind un 5-5 în prima grupă, obținut de Ploiești în 2014-2015.

Tranziția către o competiție mai mare, mai atractivă sportiv și financiar, venea însă cu o serie de întrebări și griji. Va fi suficient bugetul? Va reuși U să recruteze la fel de inspirat? Nu e prea devreme pasul ăsta, nu e o pălărie prea mare? E pregătită echipa?

Singurul mod prin care poți să afli dacă poți e să încerci. Și asta a făcut U. Dar, în primă fază, grijile suporterilor au fost accelerate de dinamica transferurilor. Baschetul are acest specific, de rotație constantă a jucătorilor pe piață; echipele se schimbă adesea masiv de la un sezon la altul, iar U nu avea să facă excepție.

U s-a despărțit de Brandon Brown, PG-ul de anul trecut, de rezerva lui, Giordan Watson. De Dustin Hogue, rezerva de centru a lui Stipanovic. De doi români din rotație, Grasu și Colceag. Finalmente, cel pe care fanii și l-ar fi dorit poate cel mai mult să rămână, Elijah Stewart, a plecat și el. MVP-ul sezonului trecut, un jucător cu stări de spirit schimbătoare, dificil poate, pe alocuri, dar electric pe teren și cu lipici la fani, Stew a jucat în Summer League peste vară și a semnat până la urmă cu Napoli.

Într-un final, au venit și transferurile. Stipanovic și Bircevic au prelungit, la fel și Pat Richard – partea veterană, responsabilă cu spiritul vestiarului, rămânea pe loc. A prelungit și Karel Guzman, o continuitate – avea să se dovedească în câteva luni – importantă. În sens invers cu Stewart, din Italia, venea Victor Sanders, un combo guard cu veleități defensive. Noul point guard era tot cu o experiență majoră la nivel înalt: Jordan Taylor, adus din Japonia, dar cu multe meciuri în EuroLeague și EuroCup. La capitolul români, după repatrierea tânărului Edu Roschnafsky, U a mutat tare, aducându-l pe cel mai bun al momentului, centrul Emi Cățe, transferat din Spania. Iar în ultimele zile de amicale a venit și transferul cu cotă visat de fani. Tot din prima ligă spaniolă era adus brazilianul Leo Meindl, un small forward exploziv și dinamic.

Pe hârtie, echipa arăta a EuroCup. Campania de transferuri era de nivelul EuroCup. U era gata de EuroCup. Gata de un sezon 2.0, care să ducă mai departe povestea sezonului precedent.

*

Prima rundă a grupei de 10 i-a găsit pe clujeni în Franța, la Bourg. Un prim meci cu nerv, strâns, în care Clujul a venit să joace dezinvolt și să răspundă repede la întrebarea dacă aparține la acest nivel. Bourg a părut, totuși, să aibă un pic mai mult, dar U a făcut ce făcuse și anul trecut în atâtea ocazii. A luptat. Din nou, diferențe greu de surmontat s-au topit ca prin farmec pe final de meci. Cu 53 de secunde rămase, o triplă reușită de Stefan Bircevic aducea meciul în bătaia puștii, la 85-81. “Hello! Here they come again!”, a exclamat comentatorul englez, cu înțelegerea cuiva care știa că U asta face, revine din nou și din nou și din nou, până la epuizare. Cu 11 secunde rămase, o pătrundere a lui Jordan Taylor cobora diferența la 85-83.

Sala înghețase, în vreme ce acasă, în Cluj, șepcile și fularele zburau în aer în barul de lângă arenă, acolo unde fanii se adună să vadă meciurile împreună. Finalul a adus chiar și o șansă de egalare; dar Clujul a lăsat puncte importante la linia de libere, o meteahnă mai veche, care avea s-o coste scump nu o dată în etapele următoare. Meciul s-a terminat 88-85, iar șepcile și fularele de acasă s-au așezat nervoase la loc, înlocuite cu halbe de bere și pumni fluturați în aer către televizoare. “Vor fi fericiți că au scăpat cu bine din meciul ăsta”, a observat comentatorul despre francezi.

Era doar un meci, nu era timp de plâns după șanse ratate sau timinguri nepotrivite, iar etapa următoare, la debutul în EuroCup în fața propriilor fani, într-o BT Arena care a făcut o tranziție ultrarapidă de la tenis la baschet, U s-a răcorit pe spinarea celor de la Cedevita Olimpia Ljubljana, cu care a câștigat la 18 puncte. După un eșec strâns și o victorie așa de clară, povestea noului sezon începea promițător.

Dar au urmat două eșecuri frustrante, aproape similare. Întâi, Reyer Venezia a plecat cu victoria de la Cluj, 85-80. Apoi, în Lituania, U a pierdut cu Lietkabelis, 89-84. Meciurile au avut desfășurări identice: echilibrate, cu multiple schimbări de conducere. Dar în ambele a fost un moment în care oponentele au avut un run rămas fără răspuns. U-BT a luptat ca de obicei, a căutat să revină până la final, dar senzația a fost că nu e suficient; că le lipsește foarte puțin ca să întoarcă, dar, finalmente, le lipsește, iar rezultatul e fair.

“Poți să spui orice despre U-BT, dar nu că ar fi plictisitori”, a conchis comentatorul.

*

Clujul și-a mai venit de acasă: 91-86 acasă cu Brescia, un meci care, deși strâns, nu s-a simțit atât de echilibrat. Echipa era în cărți. Dar un eșec destul de drastic în runda următoare, 95-80 pe terenul finalistei de anul trecut a EuroCup, Bursaspor, a aruncat apă rece peste speranțele fanilor. Sfertul al patrulea, în care echipa s-a prăbușit, a fost o premieră la U în acești doi ani de Europa. Prima repriză a fost excelentă. Dar turcii au devenit foarte fizici, aducând o intensitate și o foame pe care U, cu o rotație mai scurtă, nu le-a mai putut replica. Bursaspor a terminat meciul cu season best la assist-uri (20) de assist-uri și intercepții (13). U l-a terminat cu umerii căzuți, primul duel din competiție în care finalul n-a găsit-o încă cu șanse.

A venit, apoi, acea seară minunată de decembrie cu Joventut, care a șters toate îngrijorările de până atunci. Rezultatul (un 95-82 chiar mai clar de atât) și calitatea foarte ridicată a jocului s-au simțit ca un răspuns asertiv al echipei pentru eșecul de la Bursaspor și pentru toate lucrurile care n-au mers ideal în startul de sezon. Simbolic, scânteia care a aprins focul a venit de la Victor Sanders, unul din transferurile considerate importante în vară, dar al cărui început de sezon a fost foarte dificil, până într-acolo încât, în acele zile, se vorbea deja insistent despre o eventuală plecare a lui. Victor a fost, de multe ori, vizibil mult sub nivelul colegilor săi, nereușind să aibă un impact nici măcar în meciurile mai ușoare din campionatul intern. Asta i-a agravat și mai mult criza evidentă de încredere și, implicit, l-a trimis la coada rotației. „Mi-am dezamăgit coechipierii”, a scris el pe Instagram.

Dar, pentru o seară, Sanders a fost splendid. Cele patru coșuri de trei puncte reușite de american au aprins și sala, un pic reținută la început, și echipa. Iar U nu s-a mai uitat în urmă. Au intrat și coșurile de trei, în sfârșit (16 din 32), au intrat și liberele, în sfârșit (12 din 15), mingea a circulat grozav, energia a fost foarte ridicată, iar vibe-ul, similar cu cel din sezonul trecut. După ultimul coș de trei puncte al lui Vic, care a dat semnalul că e game over, a fost emoționant să-i privești pe jucători cum îl trag pe Sanders între ei ca pe o oaie rătăcită de turmă, într-un meleu al bucuriei cu sărituri și îmbrânceli și păr ciufulit, ca la baschet. A fost emoționant să-i vezi pe fani cum s-au ridicat în picioare, aplaudându-l și susținându-l, într-un sentiment de ușurare amestecată cu bucurie sinceră pentru el. Privindu-l pe Vic cum s-a scuturat de toate anxietățile pentru a-și regăsi touch-ul sub presiune, nu aveai cum să nu te gândești la cât de important e, peste tot și pentru toți, să primești sau să acorzi o a doua șansă. Poate că, până la urmă, era ceva special despre el. Sau poate că era o cauză pierdută. Dar cine nu e, la urma urmelor.

 

Cu 3-4 și o victorie contra liderului, U era la jumătatea clasamentului și părea că a deprins viața din EuroCup. Au venit apoi două meciuri care au dus lucrurile în direcția opusă. Întâi, un eșec dur în deplasarea cu Prometey (105-82), o echipă pe care Clujul o bătuse consistent în deplasare anul trecut. Meciul, e drept, s-a jucat în circumstanțe aparte, după o călătorie lungă și epuizantă, cu bagaje pierdute și stres, lucruri ce au lăsat urme pe teren; jocul a fost, în cuvintele lui Mihai Silvășan, ca “un All Star Game”, în sensul că nu s-a apărat nimeni. Când aruncările clujenilor au încetat să mai intre, apărarea n-a existat să preia greul, iar jocul s-a prăbușit, făcându-l pe antrenor să apeleze la cuvinte neobișnuit de dure pentru a descrie evoluția oamenilor săi.

Dar, în baschet, cu cât e mai lungă competiția, pe atât mai mare e predispoziția la câte o astfel de înfrângere la scor, indiferent de numele echipei. Mult mai dureros a fost ce s-a întâmplat în meciul următor. Cu 4 zile înainte de Crăciun, U căuta acasă o victorie de moral ce părea accesibilă cu germanii de la Ulm. Și părea că va veni una chiar lejeră. Campioana României a condus vreme îndelungată: 15 puncte, apoi 10 la startul sfertului patru. Finalul a fost de coșmar. Robin Christen a făcut un meci perfect, cu 26 de puncte și nicio ratare, genul de seară în care i-au intrat până și fadeaway-uri dintr-un picior, tipice lui Dirk Nowitzki. Apoi tânărul Juan Nunez a ucis meciul cu o triplă câștigătoare executată cu sânge rece, cu 11 secunde rămase. Ulm pleca cu o victorie nesperată, un 84-81 care a lăsat urme. A fost exact inversul anului precedent, când, înainte de Crăciun, echipa întorcea de la 18 puncte cu Darrusafaka. Acum pierdea de la 15 avans.

Efectele, mentale și fizice, aveau să se simtă. Peste doar două zile, U pierdea, prima oară în acest sezon, în campionatul intern, un 83-88 cu Rapid, una dintre echipele care s-au întărit puternic pentru a opune rezistență Clujului și care a venit să transmită un semnal. Jucat în sala Horia Demian, vechea casă a Clujului, meciul ar fi trebuit să fie un pansament emoțional de Crăciun. În schimb, a fost o altă ocazie în care echipa și-a pierdut atât luciditatea, cât și avansul, pe final de meci, la fel ca și cu Ulm.

“Hello! Here they come again!”

Această rară serie de două eșecuri a fost corectată cu 4 victorii consecutive în campionat (și cu un transfer nou care să împrospăteze lucrurile, point guard-ul Kasey Shepherd) înainte de reîntoarcerea la EuroCup. Dar primul meci din retur a adus alt eșec acasă, 79-88 cu Bourg. În ciuda unui joc excelent al lui Patrick Richard, U-BT s-a lovit de o apărare sufocantă a echipei care preluase șefia în grupă. “Ne-am apărat bine azi, pentru că atunci când Clujul nu trece de 80 de puncte acasă, nu câștigă”, a spus antrenorul lui Bourg, Frederic Fauthoux, evidențiind unul din modurile în care U poate fi încurcată.

La 3-7, Clujul a adus, în sfârșit, prima victorie în deplasare, 88-80 cu Cedevita Olimpija Ljubljana. Din nou, un avans de peste 10 puncte a fost scăpat printre degete. Un “deja-vu”, cum l-a descris Andrija Stipanovic. Dar U s-a ținut cu firea pe final, reclădind un avans care n-a mai putut fi întors. A făcut-o ajutată și de o rotație mai lungă, energizată de un alt transfer de urgență, americanul Jalen Jones, un power forward cu meciuri în NBA.

“Cluj plays a pretty basketball!”, a rezumat comentatorul de pe feed-ul internațional.

N-a lipsit mult pentru o a doua victorie consecutivă în deplasare, săptămâna următoare, cu Reyer Venezia. Susținută de o galerie zdravănă, echipa a șters un avantaj timpuriu luat de italieni (18 puncte în start), intrând în avantaj în sfertul al patrulea, 71-70. Dar italienii au reușit câteva coșuri clutch într-un final gestionat mai bine și, în ciuda replicii foarte bune a Clujului, și-au apărat terenul, într-un meci de calitate.

Totuși, eșecul s-a simțit ca o pagină întoarsă, un boost de moral; n-a mai fost, parcă, la fel de dureros precum celelalte înfrângeri la limită, așa că echipa venea încrezătoare înapoi în BT Arena, pentru meciul cu Lietkabelis, devenit, la 4-8, foarte important.

Publicul a simțit și el la fel. Baschetul mai avea, însă, căi frustrante prin care să-i necăjească pe cei 7.000 veniți să susțină echipa. Un început bun a fost curând zăpăcit de o serie de decizii curioase de arbitraj, care au băgat-o pe U în foul trouble timpuriu, obligând-o să joace, de exemplu, mult timp fără Leo Meindl, de multe ori esențial din ofensivă. Pe fondul ăsta, combinația de factori care au rănit-o pe U de-a lungul sezonului de EuroCup – greșeli de execuție în momente cheie, procentajul slab la libere și cel similar de slab de la trei puncte – a complicat totul. Lietkabelis conducea cu 10 puncte cu ceva mai mult de un minut și jumătate rămas, și totul părea gata.

Dar – cum e sportul ăsta! – nu era gata. O secvență absolut senzațională de faze – a doua liberă ratată de Richard, recuperare ofensivă, coș de 3 Meindl, intercepție Guzman, coș cu fault Meindl – a șters șapte puncte din avansul lituanienilor, toate astea în doar câteva secunde. “Hello! Here they come again!”.

Clujul s-a apropiat apoi la un punct, și a avut și șansa unei posesii care s-o aducă în față, dar – cum e sportul ăsta! – n-a izbutit recuperarea. Ar fi putut fi un nou episod Darrusafaka – un Darrusafaka pe steroizi. În loc de asta, al șaselea eșec sub cinci puncte, poate cel mai frustrant dintre toate, care a dus-o la 4-9 în clasament, cu șanse tot mai mici și cu un moral încercat din nou.

De ce se întâmplă astea? 

De la un punct încolo, un procent așa de mare de înfrângeri la limită probabil că nu e întâmplător. Dar cum s-ar putea explica? Mai important, cum ar trebui privit acest bilanț?

Întâi de toate, să nu uităm de unde pornim. Spre deosebire de majoritatea rivalelor sale din EuroCup, Clujul are un buget mic, unul din cele mai mici din competiție. Reyer Venezia, de exemplu, are undeva în jur de 9 milioane de euro pe sezon. Brescia, aproximativ 7. Cedevita operează la 5-6 milioane pe an. Francezii de la Bourg sunt un pic peste 6,5. Bursaspor e la 7. Celelalte echipe din grupă se învârt și ele în zona de 5-7 milioane.

Potrivit unui top al bugetelor echipelor românești din toate sporturile realizat de newsletter-ul ATLT, bugetul lui U nu trece cu mult de 2,5 milioane. Prin comparație, e ca și cum ai aduce un cuțit la un duel de pistolari.

Dar, în cuvintele lui Branko Cuic, directorul sportiv al lui U, “până la urmă, niciodată nu joacă bugetul de pe hârtie. Pe teren joacă altceva”.

De altfel, în aventura din sezonul trecut din BCL, U a fost în aceeași situație, cu un buget sensibil mai mic decât al rivalelor întâlnite și învinse. România nu e în măsură – nici ca valoare a competiției interne, nici ca piață (drepturi tv, sponsori, audiențe, fani, merchandise, etc) –  să susțină bugete comparabile cu cele ale puterilor din baschetul european. U a compensat asta printr-o politică de recrutare super inspirată, printr-o echipă foarte bine pregătită pe toate planurile, printr-un grup motivat și cu o foame la toate nivelurile organizației de a-și face un nume.

Nu e niciun semn că s-a pierdut ceva din toate astea, dimpotrivă. Dar e un sport al micilor detalii. Iar unele dintre detaliile care s-au potrivit aproape perfect anul trecut n-au mai mers la fel anul acesta.

Chimia dintre jucători, spre exemplu, a avut nevoie de mai mult timp să se lege. E un capitol prioritar pentru Cluj, despre care Silvășan și Cuic au vorbit în repetate rânduri, și pentru care nu se fac excepții. Nici măcar pentru una din achizițiile importante din vară; după nu foarte multe săptămâni de la startul sezonului, Jordan Taylor a fost îndepărtat, o consecință a ceea ce pare că a fost o conduită neprofesionistă a americanului, neprielnică pentru vestiar. Asta, deși aportul lui de pe teren era important. O decizie curajoasă și oarecum riscantă, și care vorbește mult despre care-s prioritățile în cultura clubului clujean. În locul americanului a venit Nemanja Gordic, un veteran cu mare experiență și cu o atitudine mult mai potrivită pentru atmosfera internă a echipei.

Chiar și așa, campania de recrutări nu poate fi considerată un eșec, nici măcar prin comparație cu cea de anul trecut, pentru că au venit jucători foarte valoroși (din nou, ținând cont și de buget). Leo Meindl e poate cel mai bun străin care a evoluat vreodată în România și e unul din cei mai buni din EuroCup. Emi Cățe e limpede cel mai bun român al momentului, face un sezon solid, și nu e puțin lucru că a fost convins să vină în campionatul intern pentru prima oară în cariera lui. Sanders, e drept, n-a prins. Și, în ciuda acelei seri memorabile cu Joventut, a plecat, în cele din urmă, în primele săptămâni ale acestui an. La un astfel de buget trebuie să-ți asumi și astfel de pariuri, cu jucători cu potențial, dar care pot fi aduși, în varii circumstanțe, cu fonduri mai mici. Așa a fost descoperit Stewart anul trecut.

Dar, cu toate aceste manevre, rotația Clujului a rămas ceva mai scurtă decât a rivalelor, iar asta s-a simțit în varii momente importante. Când Guzman a lipsit din Lituania pentru că n-a primit viză, s-a simțit; Meindl, Richard și Kuti au postat timpi record pe parchet în acea zi. Când Sanders n-a putut oferi multe minute de calitate, s-a simțit. Când iarăși cubanezul a fost afectat de varii probleme medicale, s-a simțit. În special în apărare.

Altă problemă, poate și mai apăsătoare, a fost ceea ce s-a simțit a fi o perioadă mai dificilă traversată de căpitanul Patrick Richard. Liderul echipei a avut un offseason foarte scurt, făcut și mai scurt de o prezență la naționala României. Iar după un sezon precedent solicitant, asta s-a simțit în primele săptămâni. Recent, Pat a început să-și regăsească nivelul obișnuit, și e de așteptat ca după pauza din februarie să aibă o parte a doua a sezonului și mai bună. Similar, Stefan Bircevic a jucat în câteva ocazii cu ceva probleme de sănătate, iar aportul lui a avut de asemenea de suferit. Iar când Leo Meindl s-a întors de la o expediție făcută pentru naționala Braziliei, a avut nevoie de timp să se readapteze la fusul orar.

Toate aceste mici detalii de rotație, sau de context, costă exact în acele momente-cheie ale meciurilor de înalt nivel, când jocul se comprimă și decizii luate într-o secundă decid rezultatele și, mai departe, sezoanele. Detalii care se traduc, mai departe, prin inexactități la execuție, prin neatenții în apărare, prin pierderea focusului. Prin problemele la linia de libere când arde mai rău, un issue care se tot repetă și care a costat mult echipa și anul trecut, și acum. Prin lipsa de consistență de la linia de trei puncte, unde echipa nu reușește procentaje care să-i câștige meciuri (înainte de meciul retur cu Cedevita, în care a avut un procentaj de 42,3 la sută de la linia de 3, Clujul era abia a 18-a la acest capitol din 20 de echipe, cu o medie de 29,8%). În schimb, e echipa care permite adversarelor cele mai multe aruncări de 3 din EuroCup.

Poate cel mai important, totul se poate comprima într-un singur cuvânt: apărarea. Apărarea câștigă titlurile, spune o filosofie veche din baschet, iar apărarea lui U nu a avut până acum, făcând o medie, intensitatea dorită. Lucru ce n-a putut fi acoperit în totalitate de o ofensivă excelentă și bine balansată, care nu duce lipsă de soluții, de idei și de scheme funcționale. Mult timp, atacul lui U a fost cel mai bun din EuroCup; acum, cu 85,2 puncte pe meci, echipa are a 5-a medie de puncte a competiției.

La astea se adaugă și formatul competiției, unul longform, cu multe meciuri, toate la o intensitate ridicată, care premiază rezistența la uzura fizică și mentală, și care solicită un lot lărgit.

Mai sunt șanse? 

Deși lucrurile n-arată grozav acum, da, mai sunt. Mai sunt cinci etape de jucat, iar U (4-9) e la două victorii în spatele grupului de pe locurile 6-8 (Brescia, Bursaspor, Lietkabelis, toate cu un bilanț de 6-7). Pe prima dintre acestea, U o întâlnește miercurea asta, în deplasare, într-un meci must-win. Păstrând filosofia lui Mihai Silvășan, aceea de one match at a time, orice alte calcule sunt premature și depind de rezultatele de miercuri. Dar, de dragul discuției, putem să aruncăm un ochi mai departe. După Brescia urmează o pauză, apoi, în martie, meciurile retur cu Bursaspor (acasă), Joventut (în deplasare), Prometey (acasă) și, finalmente, cu Ulm (în deplasare). Toate sunt foarte grele, dar, în același timp, toate pot fi câștigate. Nu e niciun meci inaccesibil în această grupă foarte echilibrată (mai puternică decât cealaltă grupă), aici e frumusețea. Depinde doar de U dacă va găsi soluțiile potrivite la ora meciurilor, sau dacă va putea să se scuture de frânele care au oprit-o să câștige măcar jumătate din acele șase meciuri pierdute așa strâns.

Pentru tot supliciul la care-și supune echipele în faza grupelor, EuroCup rămâne o competiție în care surprizele pot să apară, în care totul se joacă până la final. Sezonul trecut, Bursaspor a terminat pe 7 în grupă, cu un bilanț de 8-10. Dar s-a strecurat în playoffs, unde a câștigat meci după meci, de fiecare dată în deplasare, profitând de formatul competiției, și a ajuns până în finală, pierdută cu Virtus Bologna.

Cât contează, de fapt, o eventuală calificare în playoff-ul EuroCup?

Indiferent de orice, contează mult. Ar fi un succes. Pentru prestigiul clubului, pentru a marca cu bine un prim an în EuroCup, pentru continuitate. Dar, mai ales, pentru viitor.

Însă, îndrăznesc să spun, indiferent că se va califica sau nu, U câștigă oricum. Organizația s-a înscris deja pe un drum în care, dacă va continua să facă lucrurile așa cum le face de câțiva ani buni, e inevitabil să nu găsească ceea ce caută. Și despre asta este, de fapt, vorba, la trasul liniei, mai mult decât este vorba despre bilanțul actual din Grupa A, sau despre cele șase meciuri pierdute la un vârf de ac. Mai mult sau mai puțin, acest sezon va fi petrecut ca o experiență de învățare pe toate planurile. Și ce mod mai bun de a învăța decât de a primi 9 echipe de top la Cluj, de a te înscrie într-un campionat internațional care-ți împinge serios limitele, care te provoacă să-ți găsești cea mai bună versiune a ta pentru a rămâne competitiv chiar și când nu toate lucrurile funcționează ideal.

Este un câștig că o evaluăm acum pe U în funcție de niște criterii de performanță ridicate, pe care clubul clujean și le-a găsit și impus singur, și pe care, în continuare, le găsim foarte greu în sportul românesc de echipă. E un plus că ne uităm la evoluțiile din EuroCup și ne punem problema dacă e o reușită sau nu; în condițiile în care, în România, doar handbalul (dar care, prin comparație cu baschetul, se bucură de un alt statut în raportul de forțe pe plan internațional) mai poate propune echipe competitive la nivel european.

 

Și atunci, mai e U cea mai bună echipă de club din România?

Am mai scris-o, victoria cea mai mare a Clujului, dar și lecția pentru noi, este că are curaj să viseze departe, dar, în același timp, să acționeze strategic coerent pentru a se pune în poziția de a-și împlini visul; evoluția constantă din ultimii ani o dovedește.

Iar visatul, la urma urmelor, e o formă de planificare. Dacă te uiți la tot pachetul, la ce-și propune echipa, de unde vine, unde vrea să ajungă, tot drumul până aici, gestionarea succesului și a insuccesului, creșterea organică, decența, și, peste toate, conexiunea și apartenența la comunitate, U este, de departe, unul dintre cele mai exciting lucruri care se întâmplă în acest moment în sportul românesc. Și când astfel de lucruri se întâmplă, trebuie să vorbim mai mult despre ele. 

Eforturile lui U vor avea, mai devreme sau mai târziu, un efect și în alte părți. Cum se întâmplă în orice ecosistem în care liderul ia un avans mare, rivalele interne fac eforturi pentru a se regrupa și pentru a ține pasul. Oradea are cel mai promițător sezon al său din ultimii ani, are șanse la calificarea în sferturile FIBA Europe Cup (a patra competiție europeană) și a intrat în a doua fază a campionatului intern cu același bilanț ca U, 15-1. Rapid, cum spuneam, a investit serios, căutând un titlu la baschet, cum l-a obținut și la handbal feminin, ca să sărbătorească centenarul. Cele trei își vor disputa, probabil, locurile din finala campionatului. Dinamo a făcut pași către a redeveni un club relevant; Voluntari, în ciuda unui an greu, continuă să fie acolo. Se fac eforturi la Pitești, Constanța sau Craiova. Echipe cu fani mulți și cu tradiție, precum Sibiul, își caută în continuare drumul către respectabilitate. Târgu Mureș s-a întors în prima ligă. S-au deschis sau se vor deschide săli noi, la Oradea și Pitești, care vor ajuta baschetul să iasă din imaginea de sport disputat în săli de liceu. Ideea e că, cu toate greșelile și pașii confuzi și frustranți de care suntem conștienți cu toții, cu toate mentalitățile anacronice care continuă să sufoce tot sportul nostru, baschetul românesc respiră. Dar are nevoie de un lider puternic și inspirațional pentru a putea crește, pentru a avea, printre altele, mai multă expunere. Pentru ca produsul să arate mai bine. Și să atragă, într-un final, sponsori, audiență, oameni la sală, copii pe teren. 

Și aici e important rolul asumat de U. Puterea exemplului. Și asta o scoate în evidență.

De aceea e important că vedem constant 7.000 de oameni la sală în meciurile de EuroCup, una dintre cele mai mari audiențe din întreaga competiție. Sigur am vedea iar 10.000, în eventualitatea unui duel decisiv. Sprijinul fanilor pare necondiționat. Cel mai bun exemplu mi s-au părut momentele din finalul meciului cu Bourg, din ianuarie, când eșecul era deja decis, dar toată sala s-a ridicat în picioare și a cântat, aproape sfidând rezultatul, imnul echipei.

De aceea e important să observăm legătura, poate mai puternică decât oricând, dintre echipă și comunitate, întărită constant prin inițiative inimoase, printr-o comunicare top class, printr-o prezență în social media cu nimic mai prejos decât ce vezi la cluburile cele mai mari din lume. Prin proiecte pline de imaginație, prin eforturi generoase și o energie investită all-in. Mesajul contează. Imaginea contează. Coolness-ul contează. Vibe-ul contează. Chiar și cu resurse umane puține față de cluburile mari din Europa (frustrarea fiecărui domeniu din România care vrea să facă performanță, la urma urmelor). Chiar și cu sacrificiile care decurg din asta.

Dacă mai e U cea mai bună echipă din România? Echipele bucureștene de handbal (CSM, Dinamo, Rapid), toate cu rezultate bune și foarte bune în Champions League, ar avea câte ceva de spus aici. Ministerul Sportului, de exemplu, pare să nu creadă la fel, după ce, în recenta primă ediție a Galei Sportivului Anului, a nominalizat-o pe U la echipa anului 2022, alături de alte două campioane naționale, Dinamo (handbal) și CFR Cluj (fotbal) – dar câștig de cauză a avut cea din urmă, deși performanțele europene par incomparabile cu cele ale celorlalte două. E și asta o alegere, dar ierarhiile de acest gen sunt mereu contestabile, subiective până la un anumit punct, dificil de făcut și de justificat; așa că nu e de găsit negru sub unghie aici.

Dar aș argumenta că sunt mai multe moduri de a măsura impactul și performanța, nu doar cel strict de pe teren.

 

Spre exemplu, cum e condusă o organizație în care toată lumea, de pe toate palierele și departamentele, de la conducere la staff-ul medical, de la cel tehnic la cel de comunicare, pare să fie, simultan, în anii de peak ai carierei.

Uite un alt mod, poate cel mai important. Ai observat cât de mulți copii sunt în tribune la fiecare din meciurile lui U? Echipa asta nu-și crește doar viitorul, prin sutele de copii de la centrul de juniori, ci-și crește, încă de pe acum, viitorul public. Imaginea pe care o admirăm cu toții la meciurile de fotbal din Premier League, cea a familiilor prezente in corpore, de la bunic și bunică la copiii de un an, toți cu fularul la gât, pentru a-și susține echipa favorită meci de meci, nu doar ocazional, există și în România, și există la baschet, la U-BT Cluj-Napoca. Poate nicio altă echipă de sport din România nu atrage constant la fel de mulți copii în tribune. Ai văzut asta? De aia sunt copiii acolo, meci de meci. Pentru că nicio altă echipă din România nu oferă la fel de mult înapoi. Nu oferă la fel de mult din timpul jucătorilor. Nu oferă la fel de mult acces. Și viziune. Nu oferă atâta transparență. Suflet. Dragoste necondiționată, la urma urmelor. Ceea ce o face să merite atenția, timpul și sentimentele oamenilor din comunitate. Această echipă are, în continuare, abilitatea de a-ți face ziua mai bună.

 

Tocmai de aceea, fanii vor rămâne alături de U, îmbrățișând echipa, indiferent ce se va întâmpla mai departe. Și da, primul an foarte lung în lumea bună a Europei a fost dulce, entuziasmant, ca o plimbare sub un soare prietenos. A fost ca o iubire în primele săptămâni. Totul e mai ușor și mai exciting când urci prima oară, când vii din urmă, când toate sunt noi.

Anul al doilea de elită presupune alte provocări. Presupune dificultăți, obstacole, greșeli, răbdare încercată, durerile creșterii. Victoriile nu mai par observatorilor la fel de wow, pentru că le-au mai gustat; pe când eșecurile sunt căutate de-a fir a păr.

Totul e simplu când câștigi. E simplu, inclusiv, să scrii un articol mai bun când abordezi prima oară subiectul ăsta. Dar adevărul e că poveștile cele mai frumoase sunt cele care se scriu în condiții de adversitate. În definitiv, nimeni nu vrea să rămână pe loc. Nimeni nu vrea să rămână blocat pe loc. Nici măcar într-o iubire din primele săptămâni. Vrei să te testezi. Vrei să depășești obstacolele și să crești în felul ăsta. Vrei să afli cine ești. Vrei să evoluezi spre acea iubire matură, în care știi că ești investit, și te bazezi necondiționat pe celălalt, în care oferi și primești totul. Și exact asta au Clujul și suporterii săi: mereu într-o relație de iubire secure.

*

M-am gândit mult la copilul acela blond, cu ochii mari, rotunzi și sclipitori, și la tatăl său care l-a dus să vadă meciul cu Joventut. M-am gândit la propriul meu tată. Am crescut iubind o altă Universitate cu mulți fani, mai la sud, o altă echipă clădită și alimentată cu enorm de multă pasiune. Viața a făcut însă în așa fel încât, deși l-am ascultat spunându-mi toate poveștile frumoase ale Campioanei unei Mari Iubiri, deși am preluat de la tatăl meu atașamentul pentru spiritul și culorile și tot ce reprezentau ele, deși am suferit alături de el pentru echipa aia, nu am ajuns niciodată împreună cu el la un meci al Craiovei, precum tatăl și copilul din povestea de la Cluj. E ceva ce mi-a lipsit și îmi va lipsi pentru totdeauna. Dar dacă aș ajunge în aceeași situație cu propriul meu copil, știu sigur la care U l-aș duce.

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.