Nu e loc de regrete: U-BT Cluj-Napoca se oprește în sferturile de finală ale Champions League. O așteptăm să se întoarcă pentru a-și continua treaba

Adrian Țoca 19 aprilie 2022

Victoriile morale în sport nu există, și în mod sigur Clujul nu va revendica una, la finalul acestui 73-79 cu Ludwigsburg care o elimină din Champions League în sferturile de finală. În schimb, Clujul se va privi în oglindă cu mândrie și gratitudine și se va bate pe umăr, cu înțelegerea că a făcut o treabă grozavă, și că drumul, deși oprit acum, nu se încheie, ci abia începe. 

Clujul n-a reușit să facă și ultimul pas, care s-o ducă într-un Final Four istoric pentru baschetul românesc. Dar e imposibil să vorbești despre eșec în cazul lor, pentru că realmente nu e unul. 

Succesul Clujului vine din faptul că și-a depășit propriile așteptări, setate oricum sus, că nimeni altcineva nu era acolo să pună unele, oricare. Și din faptul că acum simte că putea și mai mult. Succesul Clujului vine din numeroasele borne depășite în acest parcurs european absolut minunat care va fi imposibil de uitat, așa cum e imposibil să uiți primele luni dintr-o dragoste de început: tururile preliminare, câștigate pe terenul unei echipe grecești cu pretenții; victoria de infarct cu Holon de la Cluj, triumful absurd din Turcia cu Darrusaffaka, victoria cu Malaga din deplasare, calificarea din Belgia, triumful din sferturi, din primul meci cu 10.000 de la Cluj. În literalmente fiecare dintre aceste meciuri, Clujul a plecat cu șansa a doua – sau, după mulți, cu aproape nicio șansă – și în fiecare dintre ele a livrat ceva ce vedem atât de rar în sporturile din România: calitate, inteligență tactică, spirit de echipă (oh, cât de rară e asta!), sacrificiu, viziune și cumpătare, înțelegerea că miza cea mare e undeva mai departe, mai în față. 

Succesul Clujului vine din relația unică cu propriii fani (chiar, putem vorbi despre gestul de a lăsa prețurile biletelor la o astfel de ocazie la un nivel absolut modic?), o conexiune care deja a devenit proverbială și care a devenit cunoscută în întreaga Europă. Imaginile absolut formidabile din seara asta din BT Arena nu-s decât cea mai recentă dovadă. Succesul Clujului vine din bazele pe care și-a construit echipa și proiectul, baze și idei care te fac să înțelegi repede că nu e niciun accident aici, nu e întâmplare, nu-i, de fapt, nicio surpriză. Și, nu în ultimul rând, succesul Clujului vine din respectul pe care și l-a câștigat în baschetul european, acolo unde nu exista până în urmă cu câteva luni. Din cuvintele frumoase pe care aproape fiecare antrenor care a înfruntat-o pe U le-a lăsat în urmă. Din reacțiile admirative ale specialiștilor și oamenilor din FIBA. Din ce au avut de spus adversarii cu care clujenii s-au luptat pe parchet. 

Peste toate, succesul Clujului se traduce prin felul în care această echipă a schimbat de una singură, prin toate dimensiunile ei – echipă, antrenori, manageri, comunicare, imagine, comunitate – raportul fanilor sportului din România cu baschetul. Dintr-o dată, baschetul e – în sfârșit! – un sport cool și în România. Baschetul aduce 10.000 de oameni la sală de două ori în trei săptămâni. Ar fi adus și mai mulți, dacă mai erau locuri și dacă mai erau astfel de meciuri. Baschetul, descoperim mulți acum, are și el are povești, are și probleme, are sportivi care trag să-și facă un nume, oameni pasionați care trag să-și reprezinte sportul. Baschetul are, iată, căi de a face performanță în Europa la nivel înalt. Are capacitatea de a seta direcții pe care, poate-poate, și alții le vor urma, ca să putem trăi cât mai multe astfel de seri. 

***

A trebuit să vină o echipă atât de neconvențională precum Riesen Ludwigsburg – un match-up de coșmar pentru U – pentru ca oamenii lui Mihai Silvășan să se vadă învinși. Și a fost nevoie de un efort și de o execuție fantastice ale germanilor pentru ca U să fie oprită din acest parcurs. Și culmea e că, pe cât de imposibil părea un deznodământ favorabil în mare parte din meci, pe atât de puternic și inevitabil a fost, din nou și din nou, comeback-ul clujean. Echipa aceasta literalmente nu știe să renunțe și-și va da și sufletul pe teren pentru a căuta să întoarcă orice meci, din orice situație. Chiar și atunci când jocul nu merge. Chiar și când scorul arată un handicap aproape neverosimil de 19 puncte, creat în urma unei prime reprize infernale, în care U a fost limitată la doar 23 de puncte.

A fost vorba, din nou, ca în meciul doi, despre pressingul sufocant al germanilor, care au forțat încă din start turnover după turnover. Abilitatea lui Riesen de a-i forța pe clujeni să cedeze mingea, să paseze eronat, să-și piardă limpezimea atacurilor și fluiditatea schemelor de joc, să arunce din poziții complicate, să-și ruineze statisticile și, în general, să nu apuce să se simtă confortabil în mai niciun atac – asta, plus rotația mult mai lungă a germanilor, e ceea ce a decis, în cele din urmă, această serie.  

În condițiile în care U nu trecuse niciodată, în primele lor 12 meciuri din Champions League, de 20 de mingi pierdute pe meci, cifrele acestor ultime două meciuri cu Ludwigsburg s-au dovedit dificil de compensat, cu tot curajul ardelenilor: U a pierdut azi 25 de mingi, situații din care a rezultat un bilanț de 25-4 pentru vizitatori în punctele rezultate din turnovers. 

Apoi, un alt capitol la care U a suferit din greu a fost cel al aruncărilor libere. La un moment dat în jumătatea a doua, U era la un procentaj de 26 la sută, ceva greu de surmontat. Până și oamenii săi cei mai siguri din acest departament – precum Stewart, Brown, Richard sau Bircevic – au ratat în câteva ocazii. Până la urmă, procentajul final a urcat la 53,8 la sută, dar e dureros să te gândești ce s-ar fi putut întâmpla dacă doar câteva din acele 12 libere ratate ar fi fost transformate, în condițiile în care diferența finală a fost una de de șase puncte. 

Așa însă, U a trebuit să vâslească împotriva curentului o seară întreagă și să facă eforturi colosale în sfertul patru, în care a intrat cu același handicap de 14 puncte existent și la pauză. Fiecare tentativă de run a clujenilor, precum cea stârnită de Bircevic în primele minute ale reprizei secunde, cu două triple consecutive, a fost iute stinsă, într-un ritual care s-a repetat incredibil de frustrant. Stinsă ba de un time-out cu timing excelent luat de John Patrick, ba de un coș al germanilor (acea recuperare a lui Hulls, cu trei minute și jumătate rămase, câtă apă a aruncat pe focul clujenilor!), ba de câte o decizie în cel mai bun caz la limită a arbitrilor – capitol de care ne-am face un bine să nu ne atingem (prea mult), pentru că nu mai ajută la nimic, de exemplu, să observăm că un fault tehnic care a dus la eliminarea lui Mihai Silvășan a venit după niște proteste logice la o minge lovită cu piciorul de un jucător german chiar sub ochii arbitrilor. 

Dar chiar și așa, intensitatea Clujului a crescut în defensivă, ceea ce, firește, a alimentat și ofensiva. Și, pe nesimțite, distanța a tot scăzut, pentru că Brown, Guzman, Richard sau Bircevic au tot ciuntit cu încăpățânare din ea, depășindu-și propriile ratări, inspirați, poate, de eforturile lui Hogue – pentru o vreme, singurul cu adevărat în largul lui. Cum observa antrenorul lui Riesen la final, cum au slăbit un pic oamenii lui din pressing și din strânsoare în minutele de final, cum Clujul a început imediat să-i facă să plătească. Lucru care este, simultan, un compliment pentru calitatea echipei lui Mihai Silvășan, cât și ilustrativ despre dificultatea task-ului germanilor.

S-a coborât, în sfârșit, sub 10 puncte, după eforturi crunte. S-a ajuns la 9, la 7, chiar la 6 și, agonizant, chiar la 4 pe final. Au fost numeroase oportunități de a mai tăia din diferență. Ar fi fost comeback-ul comeback-urilor. Clujul a refuzat din nou și din nou să se predea. Clujul a fost precum un personaj dintr-un film istoric care e ciuruit săgeată după săgeată, cade în genunchi, dar chiar și așa, continuă să producă daune și să-ți lase impresia că-și va doborî cumva adversarul. Riesen s-a ținut însă tare și n-a clipit. Au câștigat meritat și pot fi felicitați fără regrete. Regretul, dacă e totuși unul, e că nu vom ști ce ar fi reușit U dacă ar fi ajuns în acel Final Four în care ar fi avut șansa să întâlnească echipe mai convenționale.  

*

Până la urmă, creditul cel mai mare, și cel mai relevant, ți-l dau chiar adversarii. Jordan Hulls, poate cel mai bun om al lui Riesen azi, a sumarizat așa: “A fost o atmosferă senzațională aici, fanii au fost minunați. Știam că va fi o luptă grea, știam că ei sunt o echipă bună, iar când publicul îi susține, devin și mai buni. Am vrut să luptăm cât de tare putem și să ne luăm victoria. Era de așteptat că vor încerca să revină, au înscris multe coșuri de trei puncte. Au multe scheme bune, iar când noi ne relaxam, ei reușeau aproape imediat o fază importantă”.

Iar Jonah Radebaugh, omul care și-a început meciul ratând trei libere consecutive, amintindu-ne de finalul primului meci, dar apoi a fost extraordinar de eficient, a spus: “Când am început meciul și au aruncat toate acele role albe pe teren… Astea-s meciurile pentru care trăim. Nu e nimic peste acel sentiment. Să joci în fața unui astfel de public… Pentru asta jucăm baschet. Clujul e o echipă care nu se va da la o parte niciodată, trebuie să le iei victoria, iar noi a trebuit să facem fix asta”. 

Astea-s idei care circulă repede, iar Clujul are acum o reputație care îi va face și pe alți jucători, poate chiar pe unii dintre acești rivali, să își dorească să ajungă aici, în cazul unei eventuale oferte. Pentru că Clujul se va întoarce întărită – și diferită – în această competiție căreia abia i-a prins gustul și care are nevoie de o echipă ca U în egală măsură în care U are nevoie de BCL. Nimic nu va mai fi ca prima oară, ca primul traseu, ceea ce face aceste amintiri și mai prețioase. Dar va fi altfel; mai matur, mai nuanțat, poate mai incisiv. Mai bun, poate. Mai sus. 

Precedentul fenomen care a stârnit emoții asemănătoare și cu care U și-a câștigat, de acum, dreptul de a se raporta la el a fost Simona Halep. Nici Simona nu și-a câștigat din prima trofeele. Însă a revenit, din nou și din nou. A încercat, a căzut iar, a suferit, s-a ridicat, s-a îmbunătățit, și-a luat lecțiile și a continuat să lupte, impresionând în atâtea rânduri prin curaj, forță și inimă. 

Sunt sporturi și situații diferite, dar ceea ce au în comun e calitatea umană. Abilitatea de a-ți face ziua mai bună. Și o inimă uriașă. 

Nu-i absolut niciun motiv pentru care Clujul să aibă regrete în seara asta, sau mâine, sau peste o săptămână. Pentru că toată suflarea U e numai o inimă. Vor merge înainte. Cum să nu îți fie deja dor să îi vezi jucând! Dar, înainte să meargă înainte, ei toți merită o îmbrățișare.

 

 

View this post on Instagram

 

A post shared by U-Banca Transilvania (@ubancatransilvania)

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.