Undeva între Wembley și Stade Vélodrome, din portul Marseille, fotbalul și-a rătăcit promisiunea
Andrei Năstase 12 iunie 2016Dacă sperai, la fel ca mine, că EURO 2016 poate să fie un bandaj pentru rănile sociale din Franța și restul Europei, imaginile de la Nice și (mai ales) Marseille, unde bărbații puternici s-au bătut până au căzut din picioare, sunt dezarmante.
Nu pentru că luptele dintre suporteri (sau huligani, cum le spun unii) sunt ceva nou în plictisita Europă de azi, ci pentru că violențele astea se petrec la un eveniment care-și propunea, înainte de altele, să aducă oamenii mai aproape în fața diferențelor care-i separă.
Certainement l’une des plus émouvantes marseillaises ! Merci WEMBLEY #AllezLesBleus #AllezLaFrance https://t.co/tHa9IOsAC6
— Soccer Populaire (@Soccerpopulaire) June 10, 2016
În schimb, în primele zile ale Europeanului, vedem prea puțini suporteri care așază flori la Bataclan și celelalte scene ale atacurilor din noiembrie trecut, prea puțini oameni care par să-și aducă măcar aminte că încercările Franței sunt și încercările altora, și prea mulți care se bat măr fie de dragul luptei, fie de dragul taberei lor – echipa, țara, clasa socială, numește-o cum vrei.
Comparați cu numărul celor ajunși în Franța pentru distracție, suporterii agresivi nu vor fi niciodată prea numeroși. Dar numerele contează prea puțin în ziua de azi, când mass-media modernă, călare pe tehnologie, a trimis deja strigătele de luptă, sticlele și sângele către cei leneși, care nu vor sta prea mult pe gânduri înainte să declare, cu siguranță de sine, că s-a ales praful și de fotbal, și de Campionatul European, dacă nu cumva de Europa întreagă.
Pentru că se șoptește deja despre suspendarea meciurilor sau chiar de anularea acestui Euro, iar miza discuțiilor e mai grea decât mingea. Peste câteva zile, britanicii vor merge la referendum să decidă dacă rămân sau nu în Uniunea Europeană, iar votul lor completează mai marele tablou al dezechilibrelor sociale de azi și de mâine.
Dar e subțire să vorbești în ziua meciului despre imigranți și bombe demografice, și poate că-i mai bine așa. Pentru că înaintea problemelor tăioase, fotbalul (numit aici generic) ar avea avantajul de a nu se lua fără rost în serios, de a-și bifa în tihnă chiar primul rol: să șteargă liniile de demarcație, deci să cuprindă, nu să excludă.
Europeanul din Franța abia a început, lupta nu e încă pierdută, iar fotbalul încă poate să arate compasiune și deschidere.
Pe 17 noiembrie 2015, la doar patru zile de la atentatele de la Paris din timpul meciului amical dintre Franța și Germania, un alt amical s-a jucat într-o Londră vopsită, din compasiune, în culorile Franței. Nu a trecut prea mult de atunci. Memoria colectivă nu poate fi (deși este) așa de scurtă încât să uite că 90.000 de oameni, cei mai mulți englezi, au cântat “La Marseillaise”, pe un Wembley albastru-alb-roșu.
Ce puternic părea fotbalul atunci! Ce forță unificatoare promitea…
Pour commencer….. https://t.co/yGkw8Em6eW
— Yorick (@Yosoundou) June 10, 2016
