Am căzut. Cum ne ridicăm? Gimnastica feminină își face exercițiul de echilibru

La finalul lui octombrie, Campionatul Mondial de Gimnastică de la Glasgow ne aducea față în față cu un rezultat neobișnuit pentru gimnastica românescă feminină: absența din finala pe echipe și amânarea calificării la Jocurile Olimpice până în aprilie. După 40 de ani de luptat pentru medalii mondiale, gimnastele românce au părăsit în lacrimi concursul după prima zi de calificări, iar Larisa Iordache a fost singura care a urcat pe podium, câștigând bronzul la individual compus.

La fel ca fotbalul, gimnastica e sportul cu care cei mai mulți dintre noi am crescut. Ani la rând, a fost principalul punct de interes al Campionatelor Mondiale și Jocurilor Olimpice, de unde așteptam podiumul și medaliile ca pe ceva ce ni se cuvenea. La fel ca Hagi, Nadia e numele cu care ne mândrim când scoatem capul în lume. Doar că, în timp ce fotbalul a renunțat de mult să ne dea motive să ne uităm și să mai credem în el, sportul reinventat și iubit de Nadia ne-a tot oferit ocazii să ne agățăm speranțele de câte o medalie, de câte o revenire, de câte o nouă posibilă urmașă. Ocazii care au devenit tot mai rare în ultimii ani, acționând mai degrabă ca niște pansamente care doar au amânat momentul în care să ne uităm cu sinceritate la rană și să ne punem niște întrebări. Poate că Glasgow 2015 e acel moment.

*

Larisa Iordache a urcat hotărât pe bârnă. Cu fruntea sus și privirea mereu înainte, cu brațele și picioarele întinse, a desenat în aer linii sigure și clare; a sărit, s-a rotit și s-a răsucit, dar a aterizat de fiecare dată cu siguranță înapoi, cu tălpile bine înfipte. Și-a păstrat echilibrul pe bucata de lemn de 10 centimetri lățime până la coborârea finală, însoțită de aplauze și coruri de „Bravo!”.

Se întâmpla la început de octombrie, la Campionatele Naționale de la București, competiție pe care bucureșteanca de 19 ani a dominat-o. Nu doar prin cele cinci medalii de aur – trei aparate, individual compus și pe echipe –, ci și prin siguranța și încrederea emanate. Fără ezitări majore în timpul exercițiilor, a dansat și a glumit în pauzele dintre rotații cu Diana Bulimar, prietena și colega de cameră de la Izvorani, și-a încurajat colegele din lotul olimpic, printre care Ana Maria Ocolişan și Silvia Zarzu, dar mai ales pe Laura Jurca și Andreea Iridon, care sunt în primul lor an de seniorat. „Ușor, atentă!”, „Hai, până la capăt!”, „Hai, că se poate!”, le-a strigat de pe margine.

Era la primul concurs oficial după un an fragmentat de accidentări, iar strălucirea din ochi și zâmbetul larg îi trădau pofta de competiții. „Cât de mult i-au lipsit concursurile Larisei, e un copil căreia îi place să evolueze în fața publicului, se încarcă cu adrenalină”, a spus atunci comentatoarea TVR Alina Alexoi.

Scenariul nu s-a repetat însă la Campionatele Mondiale de la Glasgow de acum aproape o lună. Dimpotrivă. Larisei i-a lipsit siguranța din mișcări și din privire, a părut încordată și temătoare, și a căzut. „Nu am fost eu”, a spus în interviurile de a doua zi, după ce după concurs a izbucnit în lacrimi în fața camerelor TV.

Nu a fost în niciun caz Larisa pe care am văzut-o la București. Nu a fost nici vicecampioana mondială la individual compus din 2014, nici Larisa care ne zâmbește de pe bârnă și ne spune mereu că gimnastica e viața ei, ci o Larisa care nu și-a mai găsit echilibrul și încrederea. Cum nici restul echipei n-a reușit să se adune, după exerciții nesigure și ratări consecutive, România a terminat calificările pe locul 13 în clasamentul pe echipe.

Cele nouă căzături ale fetelor și starea generală de confuzie din echipă au generat două tipuri de comentarii și reacții în zilele care au urmat: unele care le învinuiesc, caracterizând rezultatul ca revoltător și rușinos pentru România, altele care încearcă să le elibereze de presiune, încadrându-l sub umbrela toată lumea are zile proaste.

Doar că, pentru cele cinci adolescente în costume sclipitoare care au intrat în concurs, ziua proastă a însemnat că nu s-au calificat în finala pe echipe la un campionat mondial pentru prima oară în peste 40 de ani; că nu au prins nicio finală individuală la aparate (doar Larisa și Laura Jurca au mers mai departe la individual compus), și că au ratat calificarea directă la Jocurile Olimpice de la Rio, „o premieră nefastă”, cum a numit-o președintele Federației de Gimnastică Adrian Stoica. (Primele opt echipe de la Mondial merg direct la Rio; următoarele opt vor lupta pentru ultimele patru locuri la turneul preolimpic din aprilie 2016.)

Ziua lor proastă mai înseamnă că vor purta povara și amintirea celui mai jos punct în care a ajuns un sport care până acum ne-a răsfățat. Dar poate ar trebui să însemne și momentul în care încetăm să mai așteptăm rezultate pe bandă rulantă și ne întrebăm dacă merităm acest răsfăț; momentul în care începem să privim în urmă nu doar nostalgic, ci căutând activ găurile și hopurile care-au dus la acest moment.

Ce urmează?

Ca să le găsim, trebuie să privim dincolo de cauzele directe și imediate, cum ar fi accidentarea suferită de Ana Maria Ocolișan cu o zi înainte concurs, care a demoralizat echipa, sau discutatele diferențe de jurizare între echipele care au concurat dimineața, ca România, și cele care au urmat; să privim chiar și dincolo de absența Cătălinei Ponor, care s-a accidentat înainte de Naționale și a privit Mondialul din spitalul din Viena unde s-a operat la tendon, sau accidentările care le-au ținut pe bară aproape tot anul pe Iordache și Bulimar.

Trebuie să facem un pas în spate și să ne amintim de locul șapte obținut în calificări la Campionatele Mondiale de anul trecut din Nanjing, un posibil un semnal de alarmă. Apoi să ne uităm la desele scadaluri și schimbări de antrenori, la infrastructura șubredă, la baza de selecție redusă,. Și să ajungem până la schimbarea codului de punctaj din 2006, despre care mulți spun că a fost momentul în care gimnastica românească a rămas în urmă. Pentru că a mutat accentul înspre acrobatică și elemente tehnice tot mai dificile, diminuând ponderea coregrafiei și a componentei artistice, la care România se ridica, explica fostul coregraf al Nadiei, Géza Pozsȧr, într-un documentar din 2012.

„Nu mai e doar balet, grație”, spune și fosta gimnastă Monica Roșu, dublă medaliată cu aur la Jocurile Olimpice din 2004,  care ne îndeamnă s-o privim pe americanca Simone Biles. Una dintre cele mai decorate gimnaste din istoria SUA, Biles a devenit la Glasgow singura gimnastă din istorie campioană mondială la individual compus pentru al treilea an consecutiv. „Mănâncă pregătire fizică pe pâine, și se vede”, adaugă Roșu despre americance. „Trebuie să fii și tehnic, să ai și un talent aparte, dar nu ai cum să duci un integral cu asemenea linii de dificultate dacă nu ai multă pregătire fizică în spate. Noi am rămas încă cu fetele noastre firave.”

În plus, americanii, care au și câștigat detașat finala pe echipe, au 2.000 de săli de gimnastică, spunea Pozsȧr în 2012. În timp ce la noi, dacă te naști în Brașov, să zicem, și vrei să faci gimnastică, trebuie să-ți faci bagajele de la cinci-șase ani și să pleci spre centrele de junioare de la Onești sau Deva. Și așa ajungem față în față cu un sistem de pregătire centralizată care ne-a dus în vârf, dar despre care mulți spun că e depășit. Întrebarea e cu ce îl înlocuim, în lipsa sălilor și a antrenorilor?

Avem multe astfel de întrebări, la care o să căutăm răspunsuri în perioada următoare. Pentru că vrem să înțelegem mai bine contextul actual în care se găsește gimnastica românească.

*

Larisa a plâns din nou în finala de la individual compus, dar de data asta de fericire și descătușare. După vinerea de ratări în care și-a pierdut încrederea în ea, după o săptămânî în care a spus că nici mintea, nici corpul n-au ascultat-o, după doar două luni de antrenamente care au urmat celor nouă de pauză, a urcat pe podium și ne-a arătat că pentru ea a fost, într-adevăr, doar o zi proastă. Pentru viitor, a fost însă un semnal de alarmă.