De ce el? Despre incursiunea lui Tomas Ryde în handbalul românesc

Spre finalul primei zile a Campionatului Mondial de Handbal din Danemarca, la puțin timp după ce Rusia reușea să treacă, 26-25, de Norvegia, în cel mai echilibrat meci din grupa României, sala media a centrului de presă era pustie. În fața celor patru televizoare mari, care arată câteva meciuri în reluare, stă un singur om, ușor plictisit.

E membru al delegației din Kazakhstan. Îți arată un fel de ecuson al echipei lui și te întreabă de unde ești – vrea un ecuson al echipei României. Ai? N-ai. Oricum, te felicită pentru victoria cu Puerto Rico: spune că „România are o echipă foarte puternică, aveți mare tradiție. Și acum cu antrenorul nou cred că…” Nu-și termină ideea, dar își aduce aminte de ecuson – poate faci rost de unul.

În Danemarca, despre Tomas Ryde, antrenorul României, se discută mult. Suedezul a câștigat Liga Campionilor cu Viborg, acum aproape zece ani, dar și câteva campionate naționale ale Danemarcei, într-o țară îndrăgostită până peste cap de jocul ăsta. Asta înseamnă că pentru echipa lui și pentru persoana lui există un mare interes.

Noi l-am întâlnit pe Ryde încă de la București, într-un hotel din sudul orașului, când handbalistele lui făceau vizita medicală de dinaintea Campionatului Mondial. Și-mi amintesc că în drum spre interviu, influențat de starea de spirit a unui suporter care nu se mai uită la jocurile echipei naționale de teamă că va suferi prea tare la următoarele înfrângeri, mă gândeam că dacă echipa României ratează cumva obiectivul de la Mondiale, atunci rolul personajului negativ – vinovatul – este deja atribuit. Gândeam că unii suporteri vor putea – în caz de eșec – să îl reducă pe Tomas Ryde la a fi “străinul acela care a revenit la handbal după câțiva ani de pauză.”

Treaba asta nu-mi mai trece prin cap azi, chiar dacă în momentul când (încă mai) caut începutul pentru textul ăsta, în grupa României s-a jucat abia prima serie de meciuri. În schimb, azi cred că din coliziunea dintre Ryde și “fetele noastre” – așa cum sunt alintate, mai ales la vreme bună, gimnastele sau handbalistele – nu poate să iasă ceva rău.

*

Tomas Ryde e un tip direct și foarte expresiv. Îți dă senzația, de la “Bună ziua!”, că nu e genul de antrenor care începe și se termină cu handbalul. Nu mă pricep să spun dacă ăsta e un lucru bun pentru jocul de handbal, dar nu poate fi un lucru prost pentru “fetele noastre”, mai ales pentru cele mai tinere dintre ele. Pentru acelea care se vor forma și din ciocnirea lor cu Ryde.

De fapt, cu o echipă națională care cunoaște zilele astea un bun mix de jucătoare experimentate și handbaliste tinere, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care Alexandru Dedu, președintele Federației de Handbal, l-a vrut pe suedez la echipă.

În martie, la numirea noului antrenor, Dedu spunea că din lista posibililor candidați pe care a făcut-o alături de Narcisa Lecușanu după demisia lui Gheorghe Tadici, Ryde era cel mai potrivit candidat. I-a spus-o chiar suedezului, după primele zece minute ale discuției lor.

La momentul acela, antrenorul semna un contract pe termen foarte scurt, care ținea de primul lui obiectiv: calificarea la acest turneu. România ajungea aici, în Danemarca, după ce câștiga barajul împotriva Serbiei, iar Ryde și Dedu își prelugeau o înțelegere care ajunge acum la borna a doua – clasarea între primele opt echipe, adică accesul în turneul de precalificare la Jocurile Olimpice de la Rio (august 2016).

Dedu l-a ales pe Ryde în primul rând pentru o abordare nouă şi o altă mentalitate. “Vreau să văd fetele jucând iarăşi handbal cu zâmbetul pe buze”, spunea, în primăvară, președintele FRH. Numai că zâmbetele țin (și) de rezultate. Or, chiar dacă și Dedu, și Ryde s-au ferit să vorbească despre medalii la Campionatul Mondial, gândul la podium există. O să auzi unele fete vorbind (timid) despre asta, apoi o să-l auzi pe Ryde amintindu-le să ia fiecare meci la rând.

Suedezul, care a câștigat Liga Campionilor cu Viborg, în 2006, și alte câteva campionate ale Danemarcei, înainte să-și ia o pauză de peste cinci ani de la handbal, spune că știe câteva lucruri despre victorie. Unul dintre ele este că nu trebuie să vorbești prea mult despre victorie.

“Asta poate fi o capcană, mai ales dacă ne construim un mare obiectiv care ajunge să ne domine și să ne inhibe. Nu vreau ca fetele să simtă o prea mare apăsare a unui obiectiv sau altul. Ele oricum au așteptări personale, iar asta le influențează, în bine sau rău, starea mentală cu care intră în joc.”

Ryde are o teorie: fiecare dintre noi atribuim în mod subiectiv valoare unei victorii. De pildă, dacă marea favorită învinge a zecea clasată la cinci goluri diferență, lumea nu oferă mare importanță rezultatului. Era normal. Dacă se întâmplă invers, dacă marea favorită e învinsă, pentru a zecea favorită valoarea victoriei este mult mai mare. Ryde știe că așa suntem programați cognitiv, că așa funcționăm, și spune că asta influențează serios starea mentală cu care jucătoarele intră în meci.

El ar vrea să blocheze tipul ăsta de gândire pe pilot automat. Preferă un nivel de energie constant, urmărește să mențină echipa la intensitate mare pe toată durata unei partide, dar nu vrea consum de energie mentală nici înainte, nici după un meci. “Gândește-te așa: să spunem că batem Norvegia, în meciul patru. Dacă euforia le ține pe fete treze până la ora trei dimineața, o să le spun ‘Felicitări! Tocmai am pierdut meciul următor.’ Pentru că nu mai avem cum să păstrăm aceeași intensitate mentală pentru jocul de a doua zi.”

Așa că preferă să păstreze el presiunea obiectivelor. În schimb, fetele să aibă propriile așteptări de la ele, iar așteptările astea să fie despre ce vor să facă ele în teren, nu despre atingerea obiectivelor.

“E o ecuație sensibilă. Trebuie să fim concentrați pe cercul nostru de influență, pe ce putem noi influența. Sigur, toată lumea știe că trebuie să câștigăm primul meci după grupe, dar sarcina asta nu trebuie să ne apese.”

*

Din martie, de când a acceptat să fie antrenorul echipei naționale, Ryde și-a concentrat planul de pregătire pe câteva puncte sensibile ale echipei, așezate mai toate în jurul relațiilor de joc din defensivă, a răspunderii individuale din teren și a unei prezențe tactice mai bune. “Sunt capitole la care am lucrat și vom continua să lucrăm, lucruri pe care le-am ameliorat și vom continua să le îmbunătățim. Dar, înainte de toate, importantă e atmosfera din jurul echipei – starea de spirit a fetelor”, spune Ryde.

Dacă îl întrebi care-i prima direcție, primul aspect tactic pe care se concentrează, o să-ți răspundă fără ezitare – “defensiva și relațiile de joc din defensivă. Inclusiv o mai bună colaborare cu portarul. Trebuie să avem o echipă adaptabilă și dinamică, iar pentru asta trebuie să înțelegem cât mai bine câteva lucruri tactice de bază.”

Apoi revine la intensitate și prospețimea mentală. Când spune asta, Ryde se ridică și îți arată exact la ce se referă: “Să spunem că bara asta (o balustradă cu geam n.red.) e pragul maxim de intensitate, nivelul 10; iar bucata asta, de la stânga la dreapta, înseamnă cele 60 de minute de joc. Eu nu vreau să văd fluctuații, aș vrea să avem o intensitate constantă, undeva între nivelul șapte și nivelul nouă, pe tot parcursul meciului. Dacă se întâmplă să cădem spre nivelul cinci prin minutul 40, trebuie să revenim rapid între șapte și nouă. Asta este esențial într-un meci de handbal.”

Sunt multe idei cu care handbalistele naționalei s-au acomodat sau continuă să se acomodeze de când lucrează cu noul antrenor. Dar e valabilă și reciproca.

De pildă, când îl întrebi pe Ryde dacă simte o presiune diferită pentru că antrenează naționala unei țări străine, stă puțin pe gânduri, apoi îți spune că există, într-adevăr, un alt tip de presiune. Dar ea vine mai degrabă din Suedia, de unde există un interes mare pentru rezultatele antrenorilor suedezi care antrenează în afara țării. “Presa e curioasă, jurnaliștii vor să știe cum ne descurcăm, cum lucrăm cu echipele noastre și ce rezultate avem.” Același lucru i l-a spus și Staffan Olsson, fostul mare jucător suedez, care momentan e antrenor secund la Paris Saint Germain, unde există ambiții pentru Champions League. Ryde știe că odată ajuns în Danemarca presa suedeză va fi și mai interesată de el, dar spune că aici e interesat de meciuri, nu de interviuri. “Asta le spun și jucătoarelor, să fie atente la concentrare, la cum își manageriază ferestrele de concentrare.”

Suedezul lucrează la partea mentală la fel de mult cum lucrează la conceptele tactice și la schemele de joc. Îți poate povesti o după-amiază întreagă despre conceptul de feedback, despre cât e de important ca fetele să comunice între ele și să-și spună mereu – la fiecare antrenament, la fiecare analiză video, la masă sau la plimbare – ce văd și ce aud în teren.

E un proces lung, e work in progress, așa cum spune Ryde: “La început, jucătoarele nu au înțeles ce anume le cerem, apoi au înțeles, dar nu credeau că are așa de mare importanță. Abia apoi au început să testeze, să lucreze zilnic cu sistemul ăsta de feedback și tot atunci am început să creștem ca echipă – se creează niște legături esențiale, ele înțeleg mult mai bine jocul și își asumă mult mai repede răspunderea. Eu știu handbal, dar și fetele știu foarte mult handbal. Eu vreau să le folosesc cunoștințele, vreau să aflu ce și cum văd ele în teren, nu vreau să le spun eu cum stă treaba cu jocul ăsta. Nu vreau să aștepte mereu soluții de la antrenor, pentru că în teren vor fi de multe ori ele singure.”

În plus, spune Ryde, dacă linia asta de comunicare rămâne deschisă, schemele noi de joc vor fi înțelese mai rapid. Iar el are câteva foi pline de scheme și planuri de joc. „Uite!” – și scoate rapid o întreagă documentație, o parte în românește, alta în engleză – “nu vrem să jucăm la întâmplare. Eu știu că, dacă sunt în ziua lor cea mai bună, fetele astea bat pe oricine. Dar nu poți fi în ziua ta bună mereu. Și e un joc al naibii de greu și complex. Trebuie să muncești din răsputeri, să ai disciplină tactică. Trebuie să ajungem să folosim cuvântul ăsta – disciplină – și când suntem bucuroși, nu doar când ne certăm că nu am avut disciplină.”

Spune că, din punctul ăsta de vedere, fetele se îndreaptă în direcția bună. Apoi îți arată rapid câteva mișcări tactice pentru jucătoarele de mână stângă. Încă de la pregătirile pentru barajul cu Serbia, Ryde a început să integreze în joc handbaliste de mâna stângă și le-a rechemat în lot pe Melinda Geiger și Patricia Vizitiu. Când a venit la națională, l-a surprins că nu existau prea multe scheme de joc pentru stângace. Pentru el e un lucru critic. Are mare nevoie de jucătoarele de mână stângă, ele vor sta mult pe teren.

De ce? Se ridică de pe scaun și-ți desenează rapid o situație de joc imaginară: îți înșiră jucătoarele, parcă le vede, aruncă câteva mingi imaginare și ajunge la schema de trei contra doi, la care se poate reduce, în linii mari, jocul de handbal. “Acum Pati e aici și are câteva opțiuni bune: poate arunca, poate pasa în extremă, poate pătrunde central…”

*

Îl pierzi undeva între următoarele opțiuni ale interului său dreapta.

Cu Ryde, o să-ți spună mulți, e de-ajuns să vorbești câteva minute să-ți dai seama că are profilul potrivit pentru orice schimbare care vizează infrastructura handbalului din România, nu doar pentru performanțele echipei naționale la întrecerea asta din Danemarca.

Și totuși, e o contradicție în relația dintre suedez și handbalul românesc. Pe termen lung, el ar fi exact omul potrivit. Dar nimeni nu are garanția că un eventual eșec la Mondialul din Danemarca nu-l va îndepărta de la conducerea naționalei.
Tocmai de-asta este cumva curios că suedezul, care în ultimii ani s-a găsit departe de antrenorat și aproape de management – mai aproape de business decât de sport –, a acceptat obiective pe termen scurt.

Dar tot el încearcă un răspuns. “Uite, pentru mine e altă țară, altă cultură, o experiență cu totul nouă, mai ales cu toate schimbările pe care trebuie să le facem. Dar eu vreau să câștig, de-asta am venit în România. Vreau să fac un lucru bun cu echipa mea de manageri și vreau să avem rezultate bune cu echipa. E simplu, nu? Doar că, desigur, nu e așa de simplu. Îți spun totuși un lucru: toată experiența asta e a naibii de interesantă!”

Fotografii: Mircea Roșca / Action Foto