Fără intensitate: România pierde clar în fața unei echipe a Braziliei mai bune la toate capitolele. Unde s-au rătăcit fetele de bronz?

Brazilia profită de apatia României, câștigă fără dubii, 26-13, și le obligă pe fetele lui Tomas Ryde să câștige cel puțin două din următoarele trei meciuri. Urmează Muntenegru, Spania și puternica Norvegie.

*

La finalul primului timeout cerut de Tomas Ryde, cu câteva minute înainte de pauză, fetele au încercat să se încurajeze. Timid, câteva voci au strigat „Hai, fetele, hai! Ce-am pățit?”

Nimeni nu prea știe să (le) răspundă. Și după o astfel de înfrângere, orice analiză tehnică a jocului cade în secund. Pur și simplu n-are sens să insiști pe lucrurile evidente: echipa e fără viteză, fără idei, fără energia care te ține mereu pe vârfuri. Fără intensitate, în primul rând. Or, dacă-ți lipsește asta nu poți avea nici atac (un singur gol marcat de la nouă metri în prima repriză, în minutul 28, prin Neagu), nici apărare (jumătate din cele 14 goluri încasate în prima repriză au venit de la distanță, fie din săritură, fie de pe picioare). Nici măcar poarta n-a mai funcționat și, dacă se cere o sinteză, atunci nimic nu a funcționat.

O spunea și Alexandru Dedu, președintele FRH, imediat după joc: “Azi n-a prea mers nimic, a fost o zi cum se întâmplă foarte rar în sport, în care o echipă zburdă și dă gol din orice poziție, și o altă echipă care se afundă, își pierde încrederea și ratează din orice situație. Am avut senzația că și dacă era poarta goală ratam. Se întâmplă. Se întâmplă în sport, azi ni s-a întâmplat nouă, din păcate, și (înfrângerea n.a) e greu de digerat”, recunoștea Dedu, la Televiziunea Publică. Tot pentru reporterii TVR, Tomas Ryde declara că fetele nu au încredere în ele și că “nici eu nu le mai recunosc.”

Fetele? Nici ele nu se recunosc, probabil, iar mulți dintre fanii lor nu le mai cunosc nici ei. Jucătoarele neobosite din ultimele luni, echipa grozavă și grozav de tenace a dispărut pentru moment. A făcut-o brusc, tot așa cum s-a legat, înaintea, în timpul și după meciul câștigat în fața Braziliei la Campionatul Mondial. Acolo, după primele 19 minute, România încasase doar cinci goluri de la o echipă care încă era campioană mondială en-titre. Paula Ungureanu a fost atunci în transă, iar fetele care s-au apărat în fața ei – înfricoșătoare. Valentina (Alice) Ardean Elisei a făcut perfect ceea ce exersase la antrenamentul din dimineața meciului, iar Ana Rodrigues Belo, cea mai bună marcatoare și jucătoare a Braziliei (și atunci, și acum) a fost neutralizată (doar atunci, nu și acum). În decembrie, apărarea cinci plus unu a mers fără greșeală. Acum n-a mers aproape deloc.

Mulți vor vrea să știe unde și de ce anume a dispărut echipa, dar răspunsurile pot fi pe cât de multe, pe atât de tembele. Altfel spus, putem bombăni de pomană despre motive serioase și neserioase.

În schimb, poate că-i mai curată cealaltă întrebare: când va ajunge naționala de handbal cu adevărat la aceste Jocuri? Se poate remonta echipa din bucățile sparte pe parchetul „Arenei Viitorului”? Așa se numește sala în care brazilienii și-au serbat, ca la fotbal, echipa de handbal. Și ce nume potrivit! Pentru că sportul te obligă mereu să mergi mai departe. A rămâne în loc nu-i o alternativă nici pentru învinși, nici pentru învingători: Brazilia nu a câștigat deocamdată nicio medalie, România nu și-a făcut încă bagajele. Lucrurile se pot schimba foarte rapid, așa cum handbalul românesc află pe propria piele.

Echipa asta – pe care antrenorul islandez al Norvegiei o dădea, acum câteva luni, drept cea mai puternică echipă a Europei – nu putea uita să joace handbal. Numai că handbalul nu se poate lega fără intensitate, așa cum ne spunea Tomas Ryde, la prima noastră discuție. Îi place mult acest cuvânt – intensitate – și-l pune chiar în mijlocul jocului de handbal. Suedezul urmărește să înlăture fluctuațiile și caută de la echipa lui o intensitate constantă, undeva între nivelul șapte și nivelul nouă, pe tot parcursul meciului. „Dacă se întâmplă să cădem spre nivelul cinci prin minutul 40, trebuie să revenim rapid între șapte și nouă. Asta este esențial într-un meci de handbal.”

Când echipa României a început să joace handbalul rotund de la Campionatul Mondial, schimbarea a venit din câteva lucruri mici care au produs efecte mari. Acum, probabil că alte lucruri mărunte au produs (d)efecte mari și au stricat un mecanism pe cât de solid (dacă-i privit din afară), pe atât de sensibil (văzut din interior).

Și dacă în ultimele luni am fost răsfățați de o întrebare frumoasă – „cât de bine poate juca această echipă, care-i nivelul maxim pe care îl pot atinge fetele astea?”, acum am primit răspunsul la întrebarea opusă: „cât de rău poate arăta jocul acestei echipe?” Probabil că nu mai rău decât a făcut-o luni seară, contra Braziliei.

Ăsta poate fi un lucru încurajator. Pentru că din extremă nu se poate rata mai mult, de la linia de nouă nu se poate trage mai puțin și mai ezitant, din poziții bune nu se pot arunca mai multe mingi pe lângă poartă. Atacurile nu pot fi mai lente, apărarea nu poate fi mai lentă și mai permisivă. Cu Muntenegru, deci, echipa va juca mai bine.

Cât de bine? Altă poveste. Chiar dacă blocajul echipei pare mai degrabă mental, sunt câteva indicii că Jocurile acestea, la care toate fetele visează de luni bune, vin exact la momentul nepotrivit. Echipa a ajuns în Brazilia după trei meciuri test, un egal cu Spania, 21-21, și două înfrângeri clare cu Franța (18-24) și Norvegia (21-32). E drept, Tomas Ryde nu a avut la dispoziție câteva jucătoare importante – Cristina Neagu și Eliza Buceschi printre ele – dar chiar și așa, înfrângerile au fost prea aspre ca să nu dea de gândit. Poate că acolo s-a rătăcit o parte din încrederea pe care fetele și-au câștigat-o din decembrie 2015 și până în martie anul ăsta, interval în care au pierdut un singur joc cu mare miză: semifinala Campionatului Mondial, pe care Norvegia a câștigat-o la limită, după prelungiri. Poate că restul încrederii s-a scurs când a devenit evident că Neagu și Buceschi vor începe acest turneu olimpic fără să fie în cea mai bună dispoziție fizică, fără antrenamente, fără ritm.

Dar chiar și așa, cu încrederea rătăcită, meciul cu Muntenegru (miercuri, 17:30) poate fi câștigat. Iar eventuala victorie poate readuce energie (intensitate) acestei echipe și pentru duelurile de foc care vor urma – cu Spania, pe 12 august (20:40) și cu Norvegia, pe 14 august (22:40). În tot cazul, după ce-au arătat în ultimele luni, nimeni nu mai poate spune acestei echipe că lupta e deja pierdută. La cât de slabe au fost primele două jocuri, poate că lupta nici măcar n-a început…