Operat la umăr după Olimpiadă, Andrei Muntean privește spre viitor. Va rata Europenele de la Cluj, dar locul șase de la Rio i-a dat încredere în el

În apropierea Europenelor de la Cluj, am stat de vorbă cu Andrei Muntean, unul din cei mai valoroși tineri gimnaști români, despre experiența de la Olimpiadă, ce-a însemnat pentru el locul șase obținut în finala la paralele și care sunt următorii pași ai pregătirii sale.

*

Deși știe că nu va putea participa la Campionatele Europene de la Cluj, Andrei Muntean se antrenează și în zilele libere. „Am fost la sală să mă mișc puțin”, ne-a povestit într-o seară de joi, singura cu un singur antrenament din rutina zilnică a gimnaștilor. Nu se pregătește pentru Europene, pentru că abia a revenit după o operație la umăr. Dar se pregătește pentru viitor, căci locul șase din finala de la Rio i-a dat încredere.

Durerile la umărul drept i-au apărut cu trei săptămâni înainte de Olimpiadă, probabil din cauza suprasolicitării. Nu avea forță în brațul drept, nu se putea antrena la capacitate maximă și a trebuit să reducă din dificultatea exercițiilor, cu care ar fi vizat o medalie. S-a concentrat doar să le execute cât mai curat, fără să se mai gândească la rezultat, și nu se aștepta să se califice în finala de la paralele. Când și-a dat seama că e în primii opt, a simțit că-i vine s-o ia la fugă prin sală. „Am făcut cârcei de cât de tare mi-am strâns mâinile”, își amintește despre cel mai frumos sentiment pe care l-a trăit până acum.

„Au fost și celelalte emoții, să fii printre cei mai buni sportivi din lume, să-i vezi pe Djokovic sau pe Serena Williams.”

Locul șase din finala olimpică e cel mai important rezultat obținut la seniori de tânărul de 24 ani care a început gimnastica la patru ani, la CS Sibiu, după o selecție în grădiniță. Deși el nu-și mai amintește, antrenorul care făcea selecția i-spus mai târziu că de la primele antrenamente a reușit să stea în echer la paralele inegale, aparatul la care a prins finala la Rio. Așa s-a lipit, încă de la început, de unul din cele două aparate preferate, alături de inele.

Dacă la început totul i se părea o joacă, a înțeles că lucrurile pot deveni serioase la 13 ani, când a fost selectat la lotul național de juniori de la Bistrița și a început să meargă la competiții internaționale, „unde atmosfera era mai aprinsă”.

De asta îi place și acum gimnastica, pentru ce simte când merge la concursuri internaționale la care se ia la întrecere cu cei mai buni. A avut și momente grele, mai ales în copilărie, când își vedea prietenii ieșind la joacă iar el trebuia să meargă la antrenament, dar nici părinții, nici antrenoarea nu l-au lăsat să renunțe. „Nu e un sport ușor, totul depinde de tine, orice greșeală, cât de mică, te poate arunca de pe locul 1 pe 40. Și e foarte ușor să greșești, trebuie să fii foarte atent și concentrat, și în concurs, dar și la fiecare antrenament, pentru că riscul să te accidentezi e foarte mare.”

Pe lângă finala de la Rio, crede că și rezultatele obținute la juniori i-au marcat evoluția: în 2009 a câștigat argintul la sol și bronzul cu echipa la Festivalul Olimpic al Tineretului European de la Tampere, iar în 2010 a devenit primul campion olimpic de tineret al României, după ce a câștigat aurul la inele la Jocurile Olimpice de Tineret, unde a obținut și argintul la paralele. Mai are în palmares un aur la paralele la Europenele pentru juniori de la Birmingham, primul titlu continental la juniori obținut de România din 2002.

„Când eram mic și mă uitam la televizor îmi plăceau chinezii, iar de la noi îi admiram pe toți din echipa națională: Urzică, Drăgulescu, Suciu. (…) La seniori e altceva, concurența e mai mare, e mai intens. Chiar dacă nu pare ceva wow, pentru mine, locul șase în lume e o realizare.”

La Olimpiadă a ajuns pe singurul loc oferit echipelor necalificate, după ce echipa masculină a ratat calificarea. I-a lipsit sprijinul băieților în Brazilia, unde l-a avut alături doar pe Marian Drăgulescu, singurul gimnast român calificat direct, prin medalia de argint la sărituri obținută la Mondialele din 2015. „Gimnastica e un sport individual, dar ai nevoie de susținerea celorlalți. E altfel atmosfera în echipă, îți dă o energie în plus, mi-au lipsit băieții. Dar am încercat cu Marian să ne ajutăm și să ne susținem cât am putut.”

După Olimpiadă, a hotărât să se opereze, pentru că nu putea continua antrenamentele la capacitate maximă și risca prea mult dacă aștepta Europenele. S-a operat în noiembrie, iar după o lună a început recuperarea. De trei săptămâni, e din nou în sală, dar deocamdată face exerciții ușoare. „O iau treptat, cred că mai durează o lună, sau poate mai mult, până să mă pot antrena la nivel maxim. Îmi pare rău că lipsesc de la Europene, mai ales că e la noi și nu știu dacă o să mai fie vreodată. Și mai ales că am prins încredere după Olimpiadă. Ar fi fost un avantaj.”

Acum încearcă să-și direcționeze energia și avântul către următorul concurs important, Mondialele din octombrie, din Montreal, unde speră să spargă gheața și să obțină prima medalie la seniori. „Cât mai strălucitoare să fie.”