Eliminarea dezolantă de la Campionatul European ar putea fi chiar un lucru bun pentru fotbalul românesc. Dacă am ști ce să facem cu momentul

Dar cel mai probabil nu vom ști. Dacă istoria recentă ne învață ceva, atunci în câteva zile, hai săptămâni, ne vom fi întors bucuroși la mocirla fotbalistică mioritică de toate zilele, la mizele mici, la “greii fotbalului românesc” pe care-i vom învârti dintr-o televiziune în alta, la atenția excesivă, invers proporțională cu meritele, pe care le vor primi evenimente mărunte din campionatul intern. Vom uita rapid de învățămintele acestui eșec și ne vom vedea, firesc, de ale noastre, numai pentru a fi din nou surprinși de următoarea dezamăgire pe care o va produce echipa națională la proxima ocazie importantă. Să nu uităm: nu doar că se poate mai rău, dar cel mai probabil acest fatidic “mai rău de atât” chiar se va întâmpla. În vreme ce încă mai avem inexplicabile complexe de superioritate cu Albania, o privire spre grupa de calificare la Campionatul Mondial din 2018 ne dă deja fiori, cu Polonia, Danemarca și Muntenegru, plus Armenia și Kazahstan, două echipe de care nu ne mai permitem să râdem. De unde facem punctele? Iar dincolo de World Cup 2018, există cu adevărat vreun motiv real de optimism?

De aceea, deși nu e o teorie populară, accept că se prea poate ca simpla prezență la Paris și Lyon să fi fost în sine un rezultat decent. Cum ne-am prezentat acolo, foarte slab adică, este o altă poveste, care face inutil argumentul fad despre “importanța participării”. În schimb, nu mă număr printre cei care consideră o “rușine” această eliminare. Cum să fie o rușine, nici pomeneală. E o realitate, e un rezultat firesc a ce s-a semănat în ultimii mulți ani, atât și nimic mai mult. Suntem mai slabi la un sport de echipă decât vreo 20 de alte țări europene. Nu e nicio rușine să îți accepți limitele, simpla respingere a acestei idei vorbește de la sine despre niște pretenții nerealiste, nesusținute de realitatea din teren sau de propriile noastre contribuții. Primul pas ca să evoluăm este să ne vindecăm de astfel de termeni ridicoli, irelevanți în lumea modernă, inventați de experți ai metaforelor de clickbait, fie ele printate sau televizate. Asemenea văicăreli, combinații între tot felul de extremisme emoționale cu priză la public, dar cu prea puțină substanță, nu ne vor ajuta niciodată să ne îndreptăm.

*

Va fi, așadar, mult mai rău pentru fotbalul românesc în cele ce urmează; iar spre deosebire de alte sporturi, nu e deloc sigur că, după tot răul, va fi iar bine. În ciuda impresiilor noastre, nu suntem un neam chiar atât de grozav la fotbal. Avem talente, firește, multe și remarcabile, dar compensăm puternic prin abilitatea de a nu ști ce să facem cu ele. Istoric vorbind, am avut o serie de generații foarte bune, peste toate ridicându-se Generația de Aur, un grup rar de talente și personalități speciale. Rezultatul maxim al acestei echipe a fost să se apropie la câteva minute de o calificare superbă în semifinalele World Cup 1994, într-o vară care ne-a fascinat pe toți. Și, dacă am fi trecut de Suedia, nu se știe ce s-ar fi întâmplat mai departe în meciul cu Brazilia, o semifinală care n-ar fi fost deloc dezechilibrată. Dar dacă scuturăm de emoții și nostalgii acel rezultat și-l punem într-un context mai larg, vedem că nu e chiar atât de special cum ne face plăcere să credem, comparativ cu ce au reușit ulterior alte țări prea puțin remarcabile ca istorie fotbalistică. Țări ca Turcia sau Croația ne-au depășit, obținând locul 3 la Cupe Mondiale următoare, țări ca Senegal, Coreea de Sud, Danemarca, Ucraina sau Paraguay au ajuns și ele, ca și noi, în sferturile unui Mondial. Punctul nostru maxim ne-a înflăcărat imaginația, dar, cu tot respectul sincer pe care-l voi purta mereu acelei generații care mi-a înseninat copilăria, nu e chiar atât de ieșit din comun. Florin Negruțiu are dreptate: “La închipuire, atingem Everestul, la realizări, suntem sub genunchiul broaștei. Noi toți, ca popor, ca țară.”

Dincoace, la Europene avem o singură victorie în toate prezențele. Așadar, nu-s motive nici să ne vedem mai relevanți decât suntem, nici să sperăm că roata istoriei ne va aduce iar la masa bogaților, că aici voiam să ajung. Nu putem să sperăm, deci, că va da peste noi din senin o altă generație de talente precum cea a lui Hagi, doar pentru că așa sunt ciclurile în viață, una caldă, alta rece. Ne mai rămâne doar să punem mâna la muncă. Și aici încep problemele.

*

E bine că ne-a bătut Albania. Sigur, o calificare în optimi ar fi fost preferabilă pentru satisfacția imediată, chiar și obținută (cum altfel) cu un gol ciupit cumva. Dar ar fi fost o minciună cu picioare scurte. Nu ne-ar fi dus prea departe, dar ne-ar fi băgat iar mizeria sub preș. Prima echipă respectabilă pe care am fi întâlnit-o în optimi ne-ar fi trimis rapid la aeroport, dar am fi rămas cu greșita senzație că am mâncat și ne-am săturat, chiar dacă era vorba de aceeași ciorbă lungă și chioară, fără vreo valoare nutritivă. Am fi mâncat, așadar, și n-am fi înțeles nimic.

Cu toate relele ei, înfrângerea face parte din joc și-ți oferă șansa de a învăța, atât lucruri despre tine, cât și cum să devii mai bun. În lumea civilizată, eșecul nu e o „rușine”, ci o oportunitate de îmbunătățire. De aceea, acest eșec dezolant ne dă o șansă să ne privim în oglindă. Asta, dacă suntem, în sfârșit, bărbați și acceptăm să spunem lucrurilor pe nume. Iar aici n-o să adaug o frază sclipicioasă, precum “Vremea minciunilor a trecut”. Nici vorbă. Vremea minciunilor va fi exact atât cât vom permite să fie; minciunile, incompetența și irelevantul nu apar și dispar pur și simplu, ci-s produse de oameni.

Aceeași Generație de Aur care ne-a dat cel mai important rezultat din istorie a fost folosită vreme de aproape 20 de ani drept paravan perfect pentru o rețea de personaje dubioase despre care Tudor Giurgiu și alți regizori români ar avea material nu doar pentru un film, ci pentru o serie întreagă. Românii și-au dedicat anii și energiile fotbalului, încurajați de acel 1994 și de celelalte meciuri care au urmat, cele în care Hagi, Popescu, Răduciou, Dumitrescu, Belodedici și toți ceilalți, urmați apoi de Adi Ilie și Chivu, ne-au făcut să credem că se poate produce oricând un repeat al verii americane. Interesul publicului a fost imens și mereu în creștere, dar pe spatele lui s-a hrănit o armată de vulturi hulpavi, care au jecmănit fotbalul românesc și de ultima fărâmă de carne, lăsându-l acum să zacă fără suflare în soare, cu complicitatea sau în nepăsarea tuturor formelor de autoritate care ar fi putut să pună capăt acestui spectacol dezolant. Să mai trecem iar prin tot timeline-ul evenimentelor din toți acești ani e inutil și dureros; dacă vreți un crash-course, documentarul realizat de Mihai Voinea și Cristian Delcea este inventarul perfect. Le știm cu toții, le-am dedicat cu toții atâtea și atâtea texte, atâtea frustrări: jaf organizat și dovedit în instanță, cluburi de tradiție devalizate, aranjamente în văzul lumii, faliment organizațional și uman, și peste toate, conducători grotești, personaje care au fost ridicate la rang de personalități și cu ajutorul unei prese care și-a uitat, de multe ori, rolul.

Pintilii, Alibec, Stancu, Mățel, Hoban și toți ceilalți jucători ironizați și făcuți în toate felurile acum în Social Media (iarăși, picăm ușor în extrema cealaltă), nu strică atât de mult precum am crede. Ei sunt doar fețele vizibile acum, trimiși să scoată cu mâna goală castanele din foc. E irelevant că selecția a fost imperfectă, dacă în locul lor ar fi fost alții. Ei sunt fețele dintr-un catalog pe care trei sferturi dintre noi habar n-aveam cum să-l umplem înainte de Euro. Nu ne mai cunoaștem echipa națională pentru că nu ne mai reprezintă. Nu ne mai reprezintă pentru că ne-am deconectat afectiv de ea; până și această scurtă repriză de răcorire post-Albania, scurtată prematur de pauza de Rusalii, pare un pic artificială. Ne va trece repede. Dar acest proces de deconectare nu s-a produs peste noapte. E un proces început de ani și completat acum. Unei bune bucăți din public nu îi mai pasă de echipa națională. E cel mai periculos lucru care s-ar putea întâmpla acestui sport în România.

Ai lui conducători s-au culcat mereu pe urechea că fotbalul e fotbal și nu poate fi înlocuit; ca atare, va fi mereu un os de ros, un buget de jefuit, un starlet de măritat pe undeva prin lumea arabă sau prin liga secundă a whatever-țară-bogată-e-la-modă. Dar e o abordare naivă. Fără să contribuim noi cu nimic la asta, lumea se schimbă repede. În fapt, ăsta-i norocul nostru ca nație, că lumea ne ia la pachet și ne duce mai departe, în vârtejul progresului. Revenind. Să crezi că fotbalul va fi mereu la putere printre preferințele românilor fără să protejezi sau să menții această dragoste pentru sport e o prostie crasă. Generația de după noi trăiește altfel; copiii noștri au alte repere, informați de numeroasele device-uri pe care-și petrec viața, crescuți fără să aibă ce căuta pe vreun stadion. Neîngrijit, fotbalul nostru se va afunda de tot în irelevanță. Dacă nu va fi oprit la timp acest proces.

*

Depinde dacă mai are cine să-l oprească. Pentru că între conducătorii sportului și publicul lui e o falie imensă. De mai bine de patru ani, de când am încetat să mai urmăresc fotbalul, sportul care mi-a umplut copilăria și mi-a oferit primul subiect de articol, am observat și mai limpede acest lucru. Între “lumea fotbalului” și publicul său e o prăpastie mare. Și între presa sportivă și public e o schismă, dar asta-i altă discuție. “Lumea fotbalului” n-a avut habar în tot acest timp de lumea reală. Sau nu i-a păsat. A rămas înțepenită în mecanismele ei învechite, a rămas fără audiența falsă pe care și-a construit-o când clovnii au fost retrași din platourile televiziunilor, a putrezit de-a binelea într-un final, când banii au dispărut. N-a înțeles nimic din ce se întâmplă în afara ei. Nu s-a preocupat să se pună la zi cu timpurile. Nu s-a obosit să investească în viitorul ei, fie și măcar din interesul egoist de a avea ce să fure și pe mai departe.

E vreun motiv să credem că lucrurile vor sta altfel acum? În ciuda acestui puhoi de reproșuri și de texte care alternează între jelanie și ironie, ambele exagerate, nu-ți va lua mult ca să găsești destui români dispuși să creadă. Să se înhame drept creditori la un nou proiect național de speranță în ce privește viitorul fotbalului românesc, plecând de la premisa că există unul. Proiect, nu viitor. Avem, la o adică, o tradiție bogată în a acorda încrederea noastră pentru cauze chiar mai mici de atât, așa că de ce nu?

*

Federația Română, în (încă) noua ei structură, are destule idei bune înghesuite într-un document numit Strategia pentru Dezvoltare 2015 – 2020, ale cărui obiective generoase sunt dominate de cele dedicate echipei naționale: calificarea la trei turnee finale consecutive (16, 18, 20). Problema e că toate aceste idei își pierd din credibilitate și din susținere atunci când prima măsură cu adevărat de impact luată de noua conducere a FRF, genul de măsură pe care o resimte și cel mai simplu dintre fanii naționalei, este trimiterea echipei la EURO cu Anghel Iordănescu drept selecționer. A fost o decizie despre care “neinspirată” e cea mai cuminte descriere. Una mai potrivită ar fi “inaptă”. Fanii au resimțit-o ca pe un afront, pentru că au înțeles repede motivațiile acestei mutări. Dincolo de background-ul său controversat, Iordănescu este chiar și acum o enigmă din punct de vedere profesional; cum reușitele sale sunt puține, publicul nu va fi niciodată sigur dacă acest antrenor care pare antiteza liderului modern din vestiarele prezentului a fost, cu adevărat, un selecționer grozav sau a fost făcut grozav de același Hagi și ai săi. Condusă de pe margine inadecvat (în opinia generală), naționala și-a jucat prost și puținele cărți pe care le avea. 

Echipa României 2016 cu Iordănescu selecționer a fost o combinație ciudată, cu un timing prost, expresia penuriei de opțiuni și de manageri – indiferent de tip. “Dacă Albania nu mai e cea de pe vremea dânsului, atunci de ce mai e selecționer pe vremea asta?” s-a întrebat, anecdotic, Constantin Budescu, și lăsând la o parte tonul, nedumerirea e corectă. Problema nu e vârsta, să fim serioși, ci sărăcia ideilor. O sărăcie care domină, in extenso, întregul fotbal românesc, și care riscă să submineze și intențiile bune din planul pe care-l putem răsfoi mai jos.

Bun. Deci am ieșit de la Euro printre primii și ne-a durut. Ne-am plâns și ne-am exprimat sentimentele. Acum? Ce urmează? E o oportunitate grozavă de a da cu adevărat un restart, nu unul pretins, ci unul adevărat.

Avem un sistem competițional intern bolnav, care trebuie, în primă fază, salvat, apoi întărit; iată un prim pas spre relevanță. Până la națională, ne mănâncă sfinții, adică campionatul cel de toate zilele. O ligă puternică va naște o națională puternică. Dacă nu avem suficient material cât să o facem puternică, atunci măcar să fie sănătoasă. Există semnificație și într-un campionat modest valoric, însă sănătos, construit pe baze solide; aduce valoare comunităților locale, contribuie la economie, produce joburi, oferă divertisment de calitate.

Avem un sistem de development al viitorilor jucători de pus la punct. Orice discuție despre copii și juniori riscă să sune, din start, sterilă și șablonardă. Dar asta e pentru că ne lipsește pe de o parte răbdarea, pe de altă parte, cultura sportivă. Suntem robii rezultatului imediat și nu găsim valoare în experiența grozavă a timpului oferit micii echipe de juniori, susținută de comunitate, reprezentativă pentru aceasta. Nu găsim valoare în asta pentru că nu ni s-a explicat, nu am avut modele.

Avem o cultură de management de dezvoltat. Nivelul de expertiză al conducătorilor din fotbalul românesc e numai bun să te umfle râsul. În planul FRF, la valori, e trecută meritocrația, urmată de integritate. E momentul să se deschidă ușile pentru oameni cu o viziune modernă, e timpul ca oamenii de fotbal să înțeleagă că timpurile s-au schimbat dramatic și e momentul să se schimbe și ei. Lipsa resurselor nu poate fi, la nesfârșit, scuza perfectă pentru statul cu brațele încrucișate; sunt atâtea povești în afară de cluburi care au răzbit prin situații dificile din punct de vedere financiar, ba chiar au făcut și performanță.

Avem o relație cu fanii de reparat. La fel ca și procesul invers, recâștigarea încrederii fanilor va necesita timp, dar e un obiectiv realizabil. Contrar credinței populare, nu sunt de părere că doar rezultatele, sau lipsa lor, țin fanii aproape. E vorba de respectul oferit acestora; un fan adevărat își va susține echipa indiferent de ligă sau de posibilități. Iar la acest capitol, de fapt nu doar la acest capitol, inclusiv presa poate să ajute. Altfel, nu vom fi doar prima media din lume care și-a îngropat toate ziarele, ci și cea care și-a îngropat toți eroii.

Avem nevoie de proiecte și de oameni noi în stare să le implementeze. Alte sporturi au făcut pași mari în toate aceste direcții și rezultatele n-au întârziat. N-o să dau exemplul la îndemână, tenisul, pentru că și acolo performanțele imense au în spate o rație de întâmplare, tradusă prin entuziasmul părinților actualilor campioni, nu o strategie bine pusă la punct. Ne putem însă uita la handbal și la acțiunile și discursul oamenilor care îl conduc. Sau la rugby, unde entuziasmul și ideile echipei de la conducere se traduce printr-o echipă care rămâne relevantă.  

Toate astea, și multe altele, sunt necesare înainte de a face calcule în ce privește calificarea la un nou turneu final. Întrebarea e: există cineva în fotbalul românesc, unul sau mai mulți, capabil sau interesat să se înhame la o asemenea treabă?

*

De ce e important, încă, fotbalul? Pentru că, fie și numai de dragul acelor pretenții extreme pe care le emitem de fiecare dată când ieșim în lumea largă, avem multe de recuperat față de restul țărilor.

Pentru că avem nevoie de modele, din milioane de motive. Pentru că, da, mai avem nevoie și de povești inspiraționale. Pentru că fotbalul e mai mult decât o modalitate de a face bani pentru lăutari și petreceri cu manele – nu acesta e modelul pe care să-l lăsăm următoarelor generații. După cum e bine să observăm că fotbalul nu merită câtuși de puțin tratament special; trebuie să-și câștige acest drept.

Pentru că, oricât de idealist ar suna, avem nevoie de o nație sănătoasă, care să facă sport; că-i de performanță sau nu, contează mai puțin. Același plan FRF observă că deja ne confruntăm cu un deficit de jucători (profesioniști + amatori); doar 0,5 din populația țării joacă fotbal organizat, versus 2,7 media în Europa. Dacă fotbalul e, încă, sportul cel mai popular, atunci el e vehiculul care trebuie folosit și recredibilizat.

Pentru că din același motiv, de vehicul popular, fotbalul ne poate ajuta și el să ne îmbogățim emoțional ca nație. 

Și pentru că, Jerry Maguire-style sau nu, trebuie să începem de undeva lupta contra mediocrității care ne-a sufocat cu totul. Trebuie să schimbăm starea lucrurilor în niște domenii în care suntem sub orice critică la ora actuală. De ce nu cu fotbalul. Dacă nu putem aici, ce speranțe să avem în sănătate sau în administrație. Trebuie să ne propunem, odată și odată, și altceva decât „să rezistăm”.

Numai așa putem spera că data viitoare, naționala va avea și suflet, iar noi ne vom simți reprezentați din nou de ea.