Două nopţi în Sevilla. Recordmenii lui Real pierd în sfârşit un meci, dar misterul rămâne: ce a adus Zizou la Madrid? De ce funcționează?

Joi, 12 decembrie 2017: toată lumea vorbeşte despre un singur lucru – meciul lui Real Madrid cu Sevilla, returul optimii de cupă, între două dintre cele mai în formă echipe din Spania. Teoretic, ar trebui să se discute despre cine va obţine calificarea, cine va merge mai departe în sferturi. Sevilla e o bestie de nestăvilit pe teren propriu, unde începe toate jocurile cu capsa pusă şi e simplu de înțeles de ce nimeni, în afara celor doi granzi ai fotbalului spaniol, nu a reușit mare lucru pe acest teren.

Dar nu asta domină dezbaterile. Primul motiv e că Realul i-a administrat deja o doză din propria medicină echipei lui Jorge Sampaoli, în tur. După 45 de minute, scorul era deja 3-0 şi dubla părea deja rezolvată. Cu tot respectul pentru Sevilla, lumea era interesată mai degrabă de altceva: dacă va reuşi Zinedine Zidane să stabilească un nou record de invicibilitate în Spania – 40 de meciuri fără eşec.

Săptămâna trecută s-a împlinit un an de când francezul a preluat-o pe Real Madrid, în purgatoriul lăsat de mandatul lui Rafael Benitez. Planurile grijulii ale lui Perez de a-l pregăti treptat pentru rolul care-i fusese rezervat încă de prin 2010 au zburat pe geam odată cu forma echipei şi liniştea din lot. Aşa că Zidane a ajuns în scaunul şoferului mai devreme decât se gândea cineva.

12 luni mai târziu, după trei trofee, doar două înfrângeri şi nenumărate încercări de a descoperi dacă antrenorul chiar aduce ceva special (sau e doar un fel de supervizor al unui lot de lux), a venit şi vremea pentru o nouă bornă. Culmea, una pe care tocmai Barcelona lui Luis Enrique o stabilise sezonul trecut. Şi pentru a completa simbolismul perfect, tocmai Realul lui Zidane oprise seria Barçei la 39 de meciuri fără înfrângere.

Cine putea fi mai potrivit, deci, pentru a merge un pas mai departe?

Într-un final, Zidane a făcut-o într-un mod care poate da răspunsul celor care întreabă care e stilul său aparte. În returul cu Sevilla, pe teren au păşit nu Ronaldo, Bale sau Modric, ci Vazquez, Asensio şi Mariano. Marca Zizou nr. 1: o politică de rotaţie executată cu un succes greu de găsit în general, şi practic imposibil la o echipă şi un lot ca cel al Realului.

Din nou şi din nou, inflaţia de „vedete“ de la club a ameninţat să destabilizeze acea vitală „Pax Zidana“ care a dus luminile reflectoarelor departe de vestiar şi din nou pe teren. Însă din nou şi din nou, francezul a reuşit să-i mulţumească pe toţi. Cum? După doar patru meciuri din sezonul ăsta, antrenorul folosise deja 22 de jucători diferiţi.

E de neconceput ca un ego ca al lui Ronaldo să accepte chiar și câte un meci pe bancă din când în când, dar până şi portughezul pare vrăjit de carisma tăcută a lui Zidane. Meritele sale nu s-au văzut doar în cazul stelelor neliniştite, ca James Rodriguez sau Isco, ci mai ales în cazul unei generaţii de tineri. Au trecut decenii bune de când jucători tineri şi necopţi au putut spune că primesc cu adevărat timp şi şanse reale la Madrid. Acum, însă, rezultatele pot fi distilate în golul lui Asensio, 20 de ani, care a egalat cu Sevilla, exact când furtuna andaluză părea mai puternică. Tânărul s-a dus ţintă în îmbrăţişarea antrenorului său.

Şi totuşi, recordul părea pierdut în minutul 82, când gazdele aveau 3-1 în faţa unui public delirant. Aici şi-a făcut loc marca Zizou nr. 2: o atitudine neînduplecată de a nu renunţa până la sfârşit. Nu ai cum să rămâi neînvins vreme de 40 de partide fără să depăşeşti constant obstacole aparent insurmontabile. Supercupa Europei, Camp Nou, Deportivo La Coruna…toate exemple pentru capacitatea echipei de a reveni, de a marca în ultimele minute. De obicei, prin Ramos. Aşa că, inevitabil, căpitanul Realului a redus din diferenţă în minutul 83, din penalti. Că Ramos se confundă acum cu tricoul alb s-a putut vedea din gesturile provocative ale fundaşului îndreptate către tribunele Sevilliei, de unde a plecat acum aproape 12 ani.

Parcă la fel de inevitabil a părut şi egalarea lui Benzema, în ultimele secunde. Pentru a demonstra de câtă sudoare a fost nevoie pentru a ajunge la recordul ăsta. Pentru a demonstra încă o dată şi pentru totdeauna exact stilul echipei lui Zinedine Zidane.

*

Dumincă, 15 ianuarie 2017: iar Sevilla, îar Ramón Sánchez Pizjuán. De data asta cu atenţia aţintită ferm pe teren şi pe rezultat. Asta pentru că Sevilla era la doar patru puncte de Real (care are, ce-i drept, un meci în mână) şi campionatul încă nu-i jucat. Barcelona a câştigat și ea sâmbătă, 5-0 contra lui Las Palmas, şi aşteapta cuminte un pas greşit (care nu mai vine de aproape un an).

Prima surpriză: oaspeţii deschid într-un 3-5-2 nefamiliar. Zidane a făcut prima mişcare. Şi funcţionează. Evident preocupat mai degrabă de cele trei goluri primite în precedenta întâlnire decât de recorduri, francezul vrea să sufoce benzile pe care galopează Perez şi Franco Vazquez. Rezultatul? Sevilla nu mişcă dincolo de linia de cinci pe care Realul o aşează când nu e în posesie şi nu are niciun şut pe poartă în primele 45 de minute.

La mijlocul celei de-a doua reprize vine un penalti controversat pe care îl transformă Cristiano Ronaldo, pentru a 56-a oară de când a ajuns în Spania (record, la egalitate cu o altă legendă în alb, Hugo Sanchez). Şi de acolo, lucrurile par să meargă spre 41 de jocuri fără eşec.

Dar şase minute schimbă totul, şase minute care distilează imprevizibilitatea sportului ăsta, dincolo de orice recorduri şi încercări de a-l controla de pe bancă. Karma bate la uşa lui Sergio Ramos, fundaşul e prins nepregătit, în halat şi şlapi de casă: centrarea lui Sarabia ajunge în poartă via fruntea căpitanului, iar Ramos admiră explozia colectivă de schadenfreude de pe gazon, cu privirea în gol.

Dar aşa cum nu Ramos a avut ultimul cuvânt joi, nici acum nu se termină aici. Realul pierde tulburat mingea din propria aruncare de la margine, iar Stefan Jovetic preia controlul. Muntenegreanul marcase la debut, în egalul 3-3, şi îi năşeşte pe madrileni cu un şut care mângâie degetele lui Keylor Navas şi ajunge în poartă. E 2-1, seria a luat sfârşit.

*

Epopeea Real Madrid – Sevilla ne spune câte ceva despre fotbal şi despre Zidane în particular. În ciuda recordurilor, Sevilla e acum la un singur punct de lider, Barcelona la două (ambele cu un meci în plus disputat). Seriile de invincibilitate au o calitate ciudată. Pe de o parte, nu ai cum să nu le observi când se dezvoltă, şi odată văzute, nu le mai poţi ignora. Într-un fel, devin ca o povară care îți iau atenţia de la imaginea de ansamblu.

Pe de altă parte, o serie nu e cu adevărat desărvârşită până când nu ia sfârşit. Cercul trebuie închis, propoziţia îşi cere punctul şi amânarea prelungită a înfrângerii parcă nu face decât să îi scoată caracterul usturător şi mai mult în evidenţă.

Zidane a amânat-o mai mult decât oricine în fotbalul spaniol până acum, iar seria lui de invincibilitate nu-l definește doar pe el. Niciun alt club nu depinde mai mult în identitatea lui de ideea de a fi cel mai bun, în tot ce face. Într-un singur an, Zidane a satisfăcut deopotrivă obsesia cea mai tangibilă şi concretă a instituţiei, trofeul Champions League, şi cea mai nebuloasă, exprimată printr-un record care, deocamdată, nu garantează niciun trofeu sezonul ăsta.

Zinedine Zidane nu e un geniu tactic. Ca şi Vicente Del Bosque, acum mai bine de un deceniu, calităţile sale sunt abstracte şi greu de izolat. Del Bosque, fost căpitan la club, a câştigat aproape tot ce era de câştigat în trei ani şi jumătate la club, fără să strălucească în vreun fel evident, dar prin multe detalii minuţioase. Florentino Perez l-a demis ruşinos pentru că îi lipsea strălucirea „galactică“. De data asta, în Zidane, şi acest ultim ingredient de care are nevoie Real Madrid pare să fie prezent.