Revoluţia silenţioasă: cum a reuşit Antonio Conte să repare maşinăria stricată de la Chelsea

„Nu înţeleg cum se aşază Chelsea aici. Se duc tot înapoi, înapoi, sunt atât de negativi.“

Lui Steve McManaman, fostul mijlocaş al lui Liverpool şi Real Madrid, nu-i vine să creadă ce vede. Imaginile TV îi arată o echipă care încearcă să construiască cu iscusinţa şi energia unui om mahmur. Pe 24 septembrie 2016, Chelsea pur şi simplu nu reușește să pornească motoarele.

Echipa arată confuză şi speriată de minge, organizarea lipsește cu desăvârşire şi suntem abia în minutul 10. Cam atunci primește Gary Cahill mingea undeva aproape de centrul terenului, și tot atunci Alexis Sanchez, al cărui pressing e încurajat de tot stadionul Emirates, începe să-l vâneze. Cei doi par desprinşi din filme diferite: unul lent şi indecis, celălalt concentrat şi cu o misiune clară – mingea. Pentru un moment, frica se răspândeşte pe faţa lui Cahill, care se întoarce şi încearcă să trimită „acasă“, la Courtois. Degeaba. Sanchez l-a jefuit de posesie ca pe un copil în curtea şcolii şi, până ca apărătorul să termine cursa spre propriul careu, chilianul l-a săltat deja cu uşurinţă pe portarul lui Chelsea.

Jumătate de oră mai târziu e deja 3-0 şi camerele se concentrează pe N’Golo Kante, care a fost deposedat de cel de-al treilea marcator al lui Arsenal, Mesut Özil. Reluările golului inversează rolurile de sezonul trecut: germanul pare acum mijocaşul plin de vervă şi dispus la sacrificiu, Kante arată leneş şi dezinteresat în felul cum refuză urmărirea, făcând mai degrabă jogging.

„Chelsea is broken“, spune BBC după meci. Antonio Conte are deja de-a face cu o criză. Londonezii sunt pe opt, la tot atâtea puncte de liderul Man City, care a câştigat totul până acum. Proaspăt angajat după Euro 2016, antrenorul italian priveşte spectacolul macabru de pe margine, cu mâna la bărbie. În interviul de după joc, Conte nu pare nici furios, nici deznădăjduit. Tonul calm şi măsurat, privirea directă şi pătrunzătoare vorbesc despre alte sentimente: „După meciul de astăzi, ne gândim că avem mult de muncă.“

Aşa că Antonio Conte şi-a suflecat mânecile şi a trecut la treabă. Opt luni mai târziu, Chelsea e din nou campioana Angliei.

„Animal“ pe teren, gânditor în afara lui

'I hope we can surprise people, that there is a small flame flickering that can grow into a blazing inferno.’ – Antonio Conte, July 2016. pic.twitter.com/XyPycxfJ5S

— CHAMPIONS! ? (@ChelseaFC) May 13, 2017

Când Chelsea anunţa angajarea lui Conte, în aprilie trecut, semnele de întrebare erau evidente. În primul rând, chestiunile practice: italianul se pregătea să conducă naţionala ţării sale la Europene. Asta însemna automat o vară foarte scurtă pentru o reconstrucţie pe care mulţi o vedeau ca necesară. Dezastrul din 2016 fusese explicat, măcar în parte, prin lipsa de investiţii într-o echipă deja stătută (dar care câștigase titlul fără probleme în 2015).

Trecuseră decenii bune de când o campioană se prezentase atât de ruşinos cum o făcuse Chelsea sezonul trecut. Ca atare, încrederea în valoarea lotului scăzuse sub nivelul mării. Toată lumea prevedea schimbări masive. Ceea ce nu se ştia încă era că, aproape imediat după ştirea din aprilie, Conte s-a repezit la Londra pentru întâlniri unu la unu cu personajele principale de la club; noul antrenor şi-a folosit puţinele zile libere din acea primăvară pentru a stabili legături cu un set de jucători demoralizaţi şi cu ochii pe meleaguri noi.

Ceea ce ne aduce la a doua mare dilemă propusă de analişti. Conte căpătase deja reputaţia unui om sever, un adept al modelului „ordine şi disciplină“. Predecesorul său, Jose Mourinho, e probabil ideologul principal al direcţiei ăsteia. În 2015-2016, abordarea bazată pe confruntare a lui Jose îi extenuase şi alienase pe jucători. Venirea lui Conte promitea doar „more of the same“. Și totuși.

Conte e un războinic, şi asta nu se va schimba niciodată. De pe vremea când purta banderola de căpitan la Juventus, după cum ne spune şi Matt Gault în „These Football Times“, principala calitate a italianului a fost mereu că s-a dedicat total colectivului. Conte a dat şi a cerut mereu totul pentru echipă.

Aşa că fiecare sesiune nemiloasă de antrenament a fost dublată de o atingere umană, rodurile unei relaţii forjate în transpiraţie, sânge şi lacrimi. Mentalitatea de asediu, sentimentul de „noi împotriva lumii“ pe care se bazează Mourinho a fost înlocuit de imaginea unui cămin, în care fiecare membru al familiei munceşte pe brânci nu doar pentru sine, ci și pentru celălalt.

Cina luată împreună şi uşa mereu deschisă tuturor sunt ingredientele prin care Conte a aerisit vestiarul stătut al unui club care mirosea a răscoală. A nu se înţelege că italianul a venit doar cu flori şi pace. Un lucru rămâne clar în mintea lui: dacă nu eşti pentru echipă, eşti împotriva echipei. Diego Costa a aflat pe propria piele ce se întâmplă când încerci să exploatezi bunăvoinţa antrenorului.

Jocul cu transferul în China a scos la iveală o altă faţă a lui Conte: cea a diplomatului şiret. Fără a trâmbiţa în presă şi fără a-l umili pe jucător, managerul a rezolvat situaţia fără compromisuri. Când Costa a revenit cu gol contra lui Hull City, după ce fusese trimis la colţ timp de o săptămână, Conte a încheiat simplu şi definitiv povestea: „Astăzi a pus punct oricăror speculaţii.“

În episodul ăsta se ascunde un aspect pe care l-a semnalat și Daniel Taylor, de la The Guardian: munca pe care italianul a depus-o nu doar asupra echipei, ci şi asupra sa. În propriile sale cuvinte, Conte e un „animal“ pe teren. Urmărindu-l pe banca tehnică timp de 90 de minute, ai impresia că asişti la o psihoză – salturi bruşte de la furia care-i contorsionează faţa la un extaz care-l aruncă uneori în braţele suporterilor din tribune. Odată ce răsună fluierul final, însă, Conte îşi aranjează cravata şi devine „business-like“.

Antrenorul şi-a ales cu mare grijă bătăliile sezonul ăsta, spre deosebire de timpul petrecut în Italia. În trecut, un sigur cuvânt sau gest erau de ajuns pentru a-l stârni în tirade care făceau deliciul presei. De la venirea sa în Anglia, însă, Conte a schimbat placa. Într-un sezon în care aproape toţi managerii din Premier League şi-au pierdut cumpătul în faţa microfoanelor, Conte a rămas mereu calm şi a evitat confruntările chiar şi atunci când alţii, cu precădere Mourinho, l-au căutat cu tot dinadinsul.

„După meci îmi amintesc că trebuie să fiu relaxat când câştigăm. Trăiesc pentru a sărbători cu jucătorii, staff-ul şi fanii.“ Până la urmă, asta contează cel mai mult pentru el: victoria.

Reţeta italiană

A message from Antonio Conte on his official, verified Facebook page. Via @Chelsea_HQ pic.twitter.com/obEx91bzoJ

— CHAMPIONS ? (@Chel5eaFC) May 13, 2017

Toată diplomaţia din lume, toate gesturile mici şi personalizate şi atmosfera bună din lot nu ar fi fost de ajuns dacă Conte nu găsea un mod de a câştiga. Ăsta a fost combustibilul care a alimentat clubul, firul roşu care leagă povestea.

Pep Guardiola spunea cândva că sentimentul său preferat e acea revelaţie pe care o are când, închis în propriul birou cu gândurile sale, apare momentul „Eureka“ şi soluţia ghicitorii se iveşte. Cândva după acea palmă primită pe Emirates contra lui Arsenal, Conte a văzut lumina. Reţeta se numea 3-4-3 (sau 3-4-2-1) şi ingredientele erau deja toate prezente.

Se ia întâi o porţie de David Luiz. Când PSG îl făcea pe brazilian cel mai scump fundaş din lume, acum trei ani, media britanică izbucnea într-un râs bulversat. Era vorba, până la urmă, de unul dintre actorii principali ai cataclismului din semifinala Cupei Mondiale, acel 1-7 din faţa Germaniei, un jucător despre care Gary Neville spunea că „joacă de parcă e controlat de un copil de 10 ani pe Playstation“. Când Chelsea îl aducea înapoi la Londra, vara trecută, râsetele erau înlocuite de privire curioase, mai ales la auzul declaraţiei lui Conte: „David Luiz poate fi unul dintre cei mai buni apărători din lume.“ Blog-ul de tactică The Penalty Arc argumentează că Luiz a readus în vogă rolul de libero sezonul ăsta. Făcut sandviş de Gary Cahill şi Cezar Azpilicueta, cel poreclit „Geezer“ (aproximativ, bătrânul) a avut în sfârşit libertatea de a dicta jocul prin pasele sale penetrante şi inteligente. Mai mult, Luiz nu a mai fost împovărat cu marcajul om la om, o sarcină care nu s-a potrivit niciodată cu concentrarea sa deficitară.

Se adaugă apoi două bucăţi de „wing-back“, care să fie activi atât în atac, cât şi în apărare. De la naftalină, Conte l-a scos pe Victor Moses. Până în toamna anului trecut, nigerianul nu mai fusese titular pentru Chelsea de peste trei sezoane. Împrumutat tuturor ca un DVD nedorit, nimeni nu vedea un viitor pentru Moses la club. Pe flancul opus, Marcos Alonso a fost adus de la Fiorentina, fără mare fanfară, cu câteva ore înainte ca fereastra de transferuri să se închidă. Împreună, cei doi au fost oamenii cheie din revoluţia tactică pe care Conte a instigat-o după eşecul cu Arsenal, un fundaş lateral şi o aripă care şi-au găsit, cu întârziere, menirea pe teren.

Se cumpără apoi un N’Golo Kante, pentru că blatul face o pizza bună. Fundamentul pentru cel mai bun atac şi a doua cea mai bună defensivă din ligă a fost construit la mijloc, unde „fenomenul“, cum l-a numit Conte, s-a autodepăşit după miracolul cu Leicester City. Cele mai multe deposedări, cele mai multe intercepţii, pe Kante îl poţi descrie doar în superlative. Frank Lampard crede că e cel mai bun mijlocaş central din lume. Asociaţia de Jucători Profesionişti din Anglia pare să fie de acord, de vreme ce l-a votat jucătorul anului. Kante nu şi-a continuat pur şi simplu treaba care l-a făcut campion în 2016. A rafinat-o şi a progresat sub tutela unui Conte care i-a cerut mereu să fie mai curajos în posesie. Cele două goluri marcate contra lui Man Utd demonstrează şi ele că N’Golo nu mai e doar un distrugător.

Mai departe, condimentele scumpe de care dispune Chelsea și-au făcut treaba singure. Eden Hazard şi Diego Costa au reînflorit în condiţiile astea. Mica scăpare a atacantului din iarnă, când ochii i-au fugit la milioanele oferite în China, nu l-au oprit să marcheze 21 de goluri şi să se scalde din nou în adoraţia fanilor de pe Stamford Bridge.

Barney Ronay şi Jonathan Wilson, doi jurnalişti sportivi proeminenţi, au o teorie interesantă despre Diego Costa. În două articole pentru The Guardian, ei îl numesc pe atacantul spaniol un fel de barometru pentru starea generală a clubului. Dacă prestaţiile lui Diego sunt caracterizate mai degrabă de crize de nervi şi apucături machiavelice, atunci lucrurile nu arată bine. Or, așa au arătat lucrurile sezonul trecut, la sfârşitul mandatului nr. 2 al lui Mourinho la Chelsea.

Însă, dacă talentul indisputabil al lui Costa e în centrul atenţiei, dacă golurile vin însoţite de un efort câteodată singuratic de a conduce echipa înainte, înseamnă că cineva a reuşit să pună totul în ordine într-un lot notoriu pentru personalităţile dificile pe care le acomodează. Acel cineva e Antonio Conte.

Juvaierul din coroană rămâne însă Eden Hazard. Belgianul a marcat sau a contribuit la mai mult de un gol la două meciuri, şi asta după ce toţi îl dădeau plecat în vară. Chimia echipei l-a lăsat să zburde aşa cum Conte a ştiut că trebuie să o facă. Roadele reţetei sunt acum pe masă, împreună cu medaliile unui campionat câştigat clar şi convingător.

Şcoala italiană

Când Michy Batshuayi o împingea, vineri seară, pe Chelsea peste linia de finiş, cu un gol în minutul 82 contra lui West Brom, cercul se închidea pentru Conte. Belgianul de 23 de ani nu a prea jucat sezonul ăsta, dar a contribuit cu două momente decisive pentru campioni, ceea ce face ca viitorul său să arate promiţător. Chelsea mai are o finală de cupă de disputat, contra lui Arsenal. Dacă o câştigă, Conte va deveni doar al doilea antrenor care ia dubla Premier League-FA Cup în istoria clubului.

Ranieri: "I am proud to hand over the baton of the Premier League title to Antonio Conte: from one Italian to another.“ [GdS]

— Chelsea HQ ? (@Chelsea_HQ) May 13, 2017

Faptul că primul care a reuşit asta e tot italian spune multe despre calitatea tehnicienilor pe care îi produce în continuare Italia. Nicio altă naţiune nu a avut mai mult succes în Premier League – Carlo Ancelotti, Roberto Mancini, Claudio Ranieri şi acum Antonio Conte.

Paolo Bandini a căutat secretul succesului pentru The Bleacher Report şi l-a găsit undeva aproape de Florenţa, unde echivalentul Universităţii Harvard pentru antrenori continuă tradiţia filosofiei practice care a dat lumii mari gânditori ai renaşterii. La Coverciano, unde se află de peste cinci decenii Scuola Allenatori (şcoala de antrenori), fotbalul e tratat cu aceeaşi seriozitate ca orice ştiinţă. Acolo şi-au depus tezele oamenii care domină acum trei din cele cinci mari ligi ale Europei (Conte, Ancelotti la Bayern şi Allegri la Juventus).

Renzo Ulivieri, actualul director tehnic, divulgă lecţia principală pe care trebuie să o înveţe studenţii: o minte mereu deschisă, într-o căutare perpetuă a evoluţiei. Principiile trebuie să rămână simple pentru a echilibra complexitatea unui joc dinamic, care nu stă niciodată locului. Dovada? Conte şi-a scris lucrarea finală pe tema formulei 4-3-2-1, dar a juns să rafineze o cu totul altă aşezare de joc.

Dedicarea, hărnicia şi pasiunea lui nu ar fi fost nimic fără dorinţa neîncetată de a învăţa şi a se îmbunătăţi. Până când Anglia îşi va găsi propriul Coverciano, şcoala italiană are toate şansele să-şi menţină supremaţia pe Insulă.