Picătura românească sau Momentul în care rămăsesem suspendată pe o stâncă lată cât bocancii mei, cu dreptul în fața stângului

Urma să traversez de pe piatră într-un vâlcel îngust, când am simțit că pământul moale de sub piatră se surpă lent sub mine, firișor cu firișor. Mi-era frică să înaintez sau să dau înapoi și mă țineam cu mâinile de un perete ud, din fața mea. Dedesubt, mult gol. Unul dintre prietenii care aveau grijă de mine în acea duminică de octombrie mi-a venit în ajutorare fix când am strigat „caaad” și am făcut un pas mare, l-am îmbrâncit și îmbrățișat simultan. Am început să râdem. O după-amiază liniștită. Poate pentru unii.

Au fost doar câteva secunde care mi-au dat palpitații din nou, pe un traseu nemarcat din Munții Bucegi. În timp ce pe cealaltă parte a versantului turiști urcau la Babele (poate) pe copaci și stâlpi marcați, noi ne petreceam încă o duminică bălăurind pe unul dintre traseele clasice de alpinism despre care citisem și auzisem povești.

Vârful Picătura (1905m) – spre care pornisem – ar fi fost urcat și pitonat pentru prima oară în 1934 de Nae Comănescu, unul dintre pionierii alpinismului românesc, despre care s-a scris în cartea Pe Crestele Carpaților. Pitoanele sunt acele inele de metal înfipte în pereții de stâncă prin care alpiniștii își trec coarda ca să fie în siguranță pe anumite porțiuni expuse. Vârful e descris în cartea Bucegii – turism – alpinism a lui Emilian Cristea și a lui Nae Dimitriu (alți doi pionieri) ca un „colț de forma unui imens triunghi de piramidă”.

Plecasem spre el din București, cu ochii încă pe jumătate închiși, dar cu sticluța de cafea în brațe. Cu o seară înainte primeam mesaj de la Andrei, prietenul nostru cel mai documentat din tură: „Mâine vreme bună, cam 5-8 grade, dar va fi probabil ud prin jnepeni și ceva noroi pe văi. Luați mănuși pentru stâncă și chestii impermeabile (sau de schimb). Altfel, rapel pe albișoare ude, dar hei, le-au mai făcut și alții așa. Plecarea la patru.”

Ca să ajungem la Picătura trebuia să avem „o bună pregătire tehnică”, să „urmăm coaste împădurite”, să „părăsim firul văii”, „să traversăm albia”, „să escaladăm o treaptă stâncoasă” și între timp să ne mozolim pe haine – am nimerit o zi frumoasă, cu vreo 17 grade, dar cu pământ și stânci încă umede și alunecoase de la zilele friguroase din urmă. „Ceea ce imprimă acestei ascensiuni un caracter cu totul particular este marea diferență de nivel ce o urcăm pe un parcurs relativ scurt”, scrie în aceeași Bucegii și „printr-un ținut care, cel puțin pentru porțiunea inferioară, nu cere decât o mare doză de perseverență.”

Până vara asta nu am perseverat atât de tare pe muchii nemarcate, nici nu m-am gândit niciodată serios la mine și la noțiunea de alpinism. Urc creste marcate în Bucegi, Crai, Retezat, Făgăraș, Parâng și altele de prin 2007, tot de pe atunci descopăr și parcurg văile alpine nemarcate din Bucegi – trasee stâncoase pe care nu e nevoie de coardă decât pe anumite săritori, cum sunt denumite scurtele pasaje care nu pot fi urca la liber. Vara asta am făcut trecerea de la vale alpină la creastă alpină. Practic, m-am apucat de echilibristică pe muchii de stâncă expuse, lungi de câțiva kilometri, cu rapeluri între ele. Am început și am terminat cu emoții creasta Vârtopel – Arpășel din Făgăraș, am defilat pe Acele Morarului din Bucegi, acum urcam spre Vârful și Creasta Picăturii (2325 m în Șaua Caraimanului, la final de traseu) dacă aveam timp.

Ca multe alte trasee, Creasta Picăturii este pe lista mea de „aș vrea eu, dar nu cred că-i de mine”. Acest „nu e de mine” este generat de căutările mele googălitice în care vedeam cât de aeriene sunt pozele altor experimentați care-și descriu turele online. Aeriene în sensul de „mamă, vreau și eu acolo”, dar tot aeriene.

Noi pierdusem traseul spre vârf la scurt timp după ce intrasem în pădure, pierdusem o oră mai sus, unde se închideau pereții în fața noastră precum o cameră din spate înfundă un apartament vagon și trebuia să luăm o dreapta – mai sus, sau mai jos și nu ne decideam care dreapta arată ca cea descrisă pe bloguri. Am făcut rapeluri nesperate asigurați de bușteni bizari, ca să descățărăm stânci care ne duseseră presa departe. Noroiul era sub unghii, pe fund, în șosete, pe aparatul foto. Nu în gură, mica noastră victorie, că le țineam închise special. Dar noi altfel nu ne simțim bine. Ne-am mai zgâriat, am mai alunecat pe câte-o stâncă umedă sau pe niște pietricele care ar fi vrut s-o ia la vale cu noi cu tot. Hop, țop, ne prindeam cu mâinile de smocurile de iarbă udă. Așa, prima pereche de mănuși se-nmuiase.

Am trecut de obstacole și am ajuns la partea finală, palpitantă. Am făcut dragoste cu jnepenii – cei mai buni prieteni pe care-i pot avea în alpin și cei mai mari „dătători” de confort când e hău-căcălău (deja clasica noastră expresie pentru „Doamne, frumos e sus pe munte”). Mai puneam un picior pe o bucată de stâncă friabilă, dar știam că în caz de ceva, îmbrățișam un jneapăn dârz. Am cățărat un horn stâncos, îngust care se termina într-o fereastră rotundă, la fel de stâncoasă, unde mă așteptau prietenii care mă asiguraseră în coardă. La câteva smocuri de iarbă distanță,  vârful Picătura.

„În zona superioară a Picăturii, unde vegetația înaltă dispare”, scriau pionierii în Bucegii, „peisajul ce se desfășoară în jurul nostru este unul dintre cele mai impresionante din versantul răsăritean al Bucegilor”. Am ajuns și la acele minute de liniște în care ne holbăm. Nu cred că puteam nimeri o perioadă mai frumoasă. Caraimanul stătuse falnic la șapte dimineața, invitându-ne să urcăm sub un cer albastru, senin și încă întunecat. Pădurea toată ne întinsese un covor de frunze uscate care ne trosniseră sub bocanci încontinuu. Treptele moi, pământoase ne ghidaseră pașii spre abrupt. Zadele arămii fuseseră cortină spre Caraiman și locul în care se blocase coarda. Acum, pe vârf, norii care făceau roată pereților ne reaminteau cât de privilegiați suntem pentru perspectiva asta. Am ajuns în abruptul Bucegilor, acolo unde pereții ne tot îndeamnă să ne întoarcem. Eu mai mozolită decât cei trei prieteni ai mei la un loc, dar nu mai conta.

Era unul dintre acele locuri considerat inaccesibil mie până acum câteva luni. Încerc să-mi văd lungul nasului și să nu mă bag în trasee mai grele decât pot duce bocancii mei. Dar poate „buna pregătire tehnică” înseamnă să fiu în primul rând pregătită să încerc și să încerc să trec peste frici. Frica e bună pe munte – mă menține în alertă, responsabilă, conștientă, mă împinge să-mi depășesc limitele, să vreau să aflu mai multe despre slăbiciunile mele și mă anunță când e cazul să rămân umilă. Frica înseamnă păsare și împreună duc la explorare.

Mi-a fost frică la acel moment în care era să-mi fugă pământul de sub picioare, mi-a fost frică atunci când mi s-a împleticit coarda în zada din fisură și nu puteam înainta. Mi s-a strâns puțin inima când am început să urc acea primă și ultimă fisură de câțiva metri spre vârf.

Era în jurul orei 15:00 când a mai urmat un moment de neliniște la acel nou prim rapel, „în orb” (trebuia să descățărăm tot ce urcasem, că așa e la munte), când nu știam ce e sub mine (decât din câteva descrieri). Acel moment în care se cere încredere în coardă, din nou, încredere care încă nu mi-e la îndemână în totalitate. Era neliniștea pe care o am și când cunosc un băiat nou. Neliniștea primului sărut sau a primei nopți. Începe să-mi bată inima când simt că se apropie premierele. Apoi vin diminețile, corpurile se obișnuiesc unul cu celălalt, apoi pe la al doilea, al treilea rapel din vreo șaișpe, picioarele se-nfig hotărât și perpendicular pe perete. Mâna dreaptă trage de coardă în jos, stânga ține de ea în sus.

Pentru noi, perseverența începea acolo, la coborârea de pe Vârful Picătura, de unde mai urma drum lung până în Bușteni. Mai dăm un rapel pe după copaci, mai descurcăm o semicoardă de alta și ne tot convingem că „sigur e ultimul rapel”. Mai alunecăm pe o stâncă udă din Valea Seacă a Caraimanului și suntem din ce în ce mai obosiți. Ridicăm privirile printre pereții de stâncă, împingem căștile spre cefe, doar ca să vedem una dintre cele mai senine și mai înstelate seri pe care am perseverat prin munți.

Am coborât de pe Picătura îngândurată, pentru că vârful este doar începutul unei creste superbe, expuse, care iese la Crucea Caraimanului și pentru care se făcuse prea târziu (traseul durând 10 ore aproximativ). O parte din mine ar fi vrut să avem timp s-o parcurgem – dacă tot am ajuns până acolo, cealaltă parte era fericită. Căzusem cu toții de acord că 16 ore de explorat prin abruptul Bucegilor fuseseră suficiente pentru o zi. Acum visez să fac din nou echilibristică pe creastă vara viitoare, deși nu-mi place gândul că va trebui să boschetăresc din nou ca să ajung la abrupt. Pentru toate stâncile mișto din Bucegi trebuie să te zbați însă, pare-se. Creasta este descrisă peste tot ca fiind cățărabilă „la liber” în mare parte, în afară de „câteva pasaje”. Acele pasaje vor fi viitoarele mele surse de palpitații probabil și totodată cele care-mi vor transforma o altă duminică oarecare într-una memorabilă. Alte premiere.