A fost memorabil. La Brăila, Cristina Neagu a câștigat al 10-lea ei titlu de campioană a României. La schimb, a lăsat oamenilor o parte din ea

Când a câștigat primul ei titlu de campioană a României, Cristina Neagu nu împlinise încă 21 de ani. Se transferase recent la Oltchim Râmnicu Vâlcea, un dream team din care mai făceau parte, în 2009, jucătoare ca Narcisa Lecușanu, Ramona Farcău, Tereza Pîslaru, Talida Tolnai, Valentina Ardean-Elisei, Paula Ungureanu, Oana Manea, Steluța Luca, Adina Meiroșu, Valeria Beșe, Iulia Curea, Adriana Nechita, Gabi Szűcs sau Patricia Vizitiu.

Cu multe dintre ele, Neagu a împărțit, ani la rând, și vestiarul echipei naținale. Alături de ele, Cristina Neagu și-a adus contribuția – și încă cum! – la dezvoltarea handbalului românesc: cu ea și colegele ei în prim-plan, sportul ăsta mai că a devenit, pentru o clipă, noul sport național al României. Iar handbalul de azi n-ar fi fost unde este acum fără Cristina Neagu.

Când a câștigat al 10-lea ei titlu de campioană a României, pe parchetul Sălii Polivalente din Brăila, Cristina Neagu (36 de ani) a fost aplaudată în picioare de peste 2.000 de suporteri norocoși. Unii au venit să o vadă de la București, alții de la Galați, și cei mai mulți s-au așezat la coada de bilete – lungă până la Spitalul de Urgență de peste drum – cu trei-patru ore înainte de startul meciului HC Dunărea Brăila vs CSM București. Nu puțini au rămas afară până la finalul victoriei prin care CSM și-a asigurat matematic titlul de campioană, într-un sezon cu atât mai important cu cât a fost ultimul din cariera Cristinei. Au rămas afară ca mai apoi să poate intra în holul Sălii Polivalente pentru a face o poză cu cea considerată a fi cea mai bună handbalistă din istorie.

A fost ultimul pit stop din caravana organizată – sub umbrela „De neoprit, mereu înainte” – de către BRD Groupe Société Générale, în orașele din țară în care Cristina a jucat pentru ultima oară în campionat. La finalul meciurilor din deplasare, Cristina a petrecut timp cu fanii, a semnat autografe și a făcut fotografii, iar în orașele pentru ale căror echipe a și jucat (Vâlcea, Brașov și București) a participat la discuții moderate de jurnalistul Cătălin Striblea și de scriitorul Radu Paraschivescu.

Deși pentru Brăila nu a jucat, Cristina a fost primită cu entuziasm și recunoștință în Sala Polivalentă, ca și cum ar fi fost una de-a lor. Cum suporterii aveau de mulțumit altor două jucătoare iubite pe malul Dunării – Nicoleta Balog și Kristina (Kiki) Liščević – cele 2.000 și ceva de scaune albastre și galbene au început să se umple cu două ore înainte de startul meciului. Cu o oră înainte de start, oamenii – îmbrăcați mai toți în tricourile albe primite la intrare, unele cu numărul 13 și silueta Nicoletei Balog, celelalte cu numărul 71 și silueta Kristinei Liščević – stăteau deja și pe scări. Între ei, o mulțime de copii de toate vârstele, mulți dintre ei veniți la sală nu doar cu tricoul echipei locale, dar și cu flori.

Ana Maria a venit cu tatăl ei, care o ajută să-și lege în talie tricoul cu numărul 71, mult prea lung pentru ea. Când îi întreb pentru cine sunt florile pe care le-au adus, fetița de 10 ani se uită spre tatăl ei, care o ajută să-și ridice tricoul alb: sub el poartă unul albastru al naționalei României. Pe spate, deasupra numărului 8, scrie Neagu.

„O admiră foarte mult”, spune tatăl ei, care o aduce pe Ana Maria, de obicei alături de fratele ei, la meciurile Brăilei de câțiva ani.

– Pentru ce o admiri, ce îți place așa de mult la Cristina?, o întreb.
– Că e cea mai bună.
– Mai bună decât Kiki Liščević?
– Cristina e cea mai bună din lume! Și Kiki e cea mai bună din Brăila (zâmbește).

Din colțul tribunei încep să bată tobele, iar crainicul oprește reușitul imn oficial al echipei pentru a le introduce în fața spectatorilor pe junioarele Brăilei, care au câștigat, pentru al doilea an la rând, campionatul României la tineret. Rând pe rând, fetele sunt aplaudate în picioare de întreaga tribună și de jucătoarele „Dunării”, intrate și ele pe parchet pentru a-și încuraja mai tinerele colege de club.

La Brăila se investește, de mai mulți ani, în formarea juniorilor – pornind chiar de la minihandbal -, iar mutarea pare să fi contribuit și la consolidarea relației pe care oamenii o au cu echipa de senioare: oamenii poartă însemnele echipei, umplu tribunele la mai toate meciurile și, peste toate, par să aprecieze, mai departe de rezultate, faptul că au pe cine susține, că au ocazia să vadă pe viu o duzină de meciuri în fiecare sezon.

Când își face apariția în sala plină și animată, Cristina își îmbrățișează fiecare colegă, apoi face cu mâna spre tribună, de unde primește primele aplauze. La centrul terenului, îi este înmânat un mare buchet de flori. Crainicul îi mulțumește pentru tot ce a făcut pentru sportul românesc, le amintește oamenilor că aceasta e ultima dată când o pot vedea pe cea mai bună jucătoare din lume jucând la Brăila și că, la finalul meciului, Cristina va oferi, în foaierul de la parter, autografe. Copiii țopăie de bucurie, adulții o aplaudă cu căldură, iar galeria îi strigă numele pe silabe: Cris-ti-na!, Cris-ti-na! 

Sunt cel puțin la fel de inimoși când își iau rămas bun de la Nicoleta Balog și Kristina Liščević, pe care o iubesc în mod special. Meciul în sine nu le oferă multe motive de bucurie, dar nimeni nu pare să fi venit pentru a sta cu ochii pe scor. În schimb, sunt aplaudate reușitele celor trei protagoniste, mai ales ale Cristinei. Când o văd cum se mișcă, cum aruncă la poartă, dar mai ales ce pase inventează, oamenii se uită uimiți unii la alții.

E observația pe care am auzit-o la toate meciurile ei din acest sezon, când a fost, mai mereu, între cele mai importante – dacă nu cumva cea mai bună – jucătoare de pe teren. Nu se lasă prea repede? Într-adevăr, urmărind-o de aproape, nu poți scutura senzația că ești martor la ceva neobișnuit: de bun, de firesc, de frumos. Poate de-asta o iubesc atât de mult copiii care au văzut-o jucând: pentru că în candoarea lor, ei fie recunosc măreția, fie o citesc în admirația din ochii părinților lor.

Între lucrurile pe care Cristina Neagu le lasă, zilele astea, în urma ei, „admirație” e un cuvânt important. Încă de când și-a anunțat retragerea de la echipa națională, în decembrie 2023, dar mai ales în aceste ultime luni ale cariere ei, Cristina a spus că cel mai mult o bucură că oamenii au admirat-o pentru cine și cum este, nu neapărat pentru golurile, medaliile și recordurile ei – între ele și titlul de cea mai bună jucătoare de handbal din lume (IHF World Player of the Year), primit de 4 ori.

„Am primit foarte, foarte multe mesaje, sute, poate mii de mesaje emoționante, mesaje în care oamenii spuneau cum i-am inspirat în viața lor de zi cu zi, în job-urile lor; sigur, pe unii în handbal sau în alte sporturi pe care le practică. Crede-mă, lucrul ăsta m-a bucurat cel mai tare. Cred că, dincolo de ce-am realizat eu cu echipa națională, și în sport în general – goluri, medalii, trofee, etc, etc, multe, puține, câte au fost – cred că lucrul ăsta contează cel mai mult: faptul că oamenii se simt inspirați de ambiția mea, de puterea mea de muncă, de puterea mea de revenire, de faptul că eu am crezut în ceea ce fac, am crezut că aproape nimic nu e imposibil dacă îți dorești cu adevărat. Lucrul ăsta m-a super-emoționat. (…) Poate asta m-a bucurat cel mai mult. Știu că mulți poate se bucură la goluri sau cred că doar golurile contează – și ce au mai văzut pe la televizor -, dar faptul că oamenii s-au simțit inspirați și am putut cumva să ajung astfel la ei e lucrul cel mai important pe care l-am reușit. E cel mai important lucru care rămâne, de fapt, după mine”, ne spunea Cristina.

Mereu s-a gândit că e important să se retragă jucând la un nivel înalt. „Pentru că nu e simplu să continui să joci acolo atâția ani, mai ales după 35 de ani și cu atâtea probleme de ordin fizic, și mă bucur că am revenit și joc așa cum mi-aș fi dorit să joc la final de carieră. Probabil că aș mai putea continua, cum îmi spun unii oameni. Doar că nu știi niciodată când mai apare vreo accidentare și se pot schimba lucrurile radical: din jucătoarea care ești, care poate să joace meci de meci la un nivel bun, să ai o perioadă mai proastă și la fel de repede se schimbă și părerea oamenilor. Cred că e mai bine să te plângă oamenii, între ghilimele, decât să îți ceară retragerea. Dar eu fac lucrul ăsta în primul rând pentru mine, pentru că așa mi-am dorit întotdeauna să termin: la nivel înalt, cu capul sus. Și mă bucur că pot juca în ultimul sezon, chiar dacă joc cu un ligament rupt la cot.”

Cu 20 de minute înaintea finalului meciului de la Brăila, penultimul dintr-un drum de 25 de ani, Cristina le strigă colegelor să ridice brațele în apărare. CSM București are 10 goluri avans, titlul e ca și asigurat, în tribună e o atmosferă înălțătoare, când Cristina se așază, în sfârșit, lângă colegele ei pe bancă. Își taie benzile cu care și-a înfășurat gleznele, își îmbracă bluza de trening și se uită în tribună. Spre primele rânduri, cu buchete de flori în mâini, își fac loc zeci de copii. La ultimul fluier, crainicul le mai mulțumește o dată sărbătoritelor, și-n timp ce jucătoarele Dunării își aplaudă susținătorii, jucătoarele lui CSM se adună în cerc, sar în sus și strigă: Campionii, campionii, ole-ole-ole!

În câteva minute, pe parchet sunt deja sute de copii (și nu numai) care aleargă de la o jucătoare la alta pentru autografe. Cele mai căutate sunt Liščević, Balog, Crina Pintea și Elisabeth Omoregie, pentru că Neagu a fugit prima la vestiare. Nu vrea să-i lase pe oameni să aștepte prea mult la coada formată în foaier: sunt câteva sute, cei mai mulți părinți cu copii.

Nu-i deranjează așteptarea, apreciază faptul că-n loc să sărbătorească cu colegele ei, Cristina vine să le semneze pe tricouri și să facă poze cu ei. Când se uită în jur și văd cât de mare e mulțimea care o așteaptă, doi oameni de ordine se întreabă dacă Cristina va avea timp sau răbdare să stea până la ultimul fan.

Are. Le zâmbește celor mici, le semnează pe tricourile mari, și nu se poate abține să nu coordoneze, în stilul ei, „jocul”: îi îndrumă pe cei rătăciți spre părinții lor, le returnează telefoanele uitate în mâna ei, pe unii îi ajută să găsească ieșirea, pe alții îi invită repede lângă ea.

Cu câteva zile în urmă, cu ocazia evenimentului prin care a fost anunțat meciul ei de retragere – pe 8 iunie, în Sala Polivalentă din București -, Cristina a spus că nu știe ce urmează în viața ei: „Îmi doresc să fac lucrurile simple, să pot să stau și eu liniștită, să nu am un program, să-l fac cum îmi doresc zi de zi. Sunt un om foarte simplu, în esență, vreau să pot să fac și eu lucrurile pe care le fac oamenii în general, nimic special. Probabil că o să mă plictisesc la un moment dat și o să caut o provocare, adrenalină, dar deocamdată îmi doresc pur și simplu să fiu liniștită”.

Până acolo, Cristina poate fi liniștită la gândul că multe dintre mesajele pe care le-a trimis în ultimii ani au ajuns acolo unde trebuie: la cei care au găsit în ea și-n povestea ei inspirație. Iar caravana „De neoprit, mereu înainte” a contribuit la această moștenire.

Caravana de retragere a Cristinei Neagu este un eveniment organizat cu sprijinul BRD Groupe Société Générale