Alianța gimnastelor. Tot mai multe gimnaste din întreaga lume vorbesc despre sistemul excesiv de dur și abuziv din sportul de performanță

Andreea Giuclea 28 iulie 2020

Într-o vară fără Jocuri Olimpice, discuția despre ierarhii mondiale, lupta pentru medalii și evoluțiile lui Simone Biles a fost înlocuită de una – poate mai importantă – despre metodele mult prea dure de antrenament folosite pentru a ajunge pe aceste podiumuri olimpice.

După apariția documentarului Athlete A, care arată abuzurile sexuale ale medicului lotului olimpic al Statelor Unite, Larry Nassar, dar și sistemul pe care e clădită gimnastica de performanță, care le-a permis și acoperit, tot mai multe gimnaste din întreaga lume și-au povestit experiențele și au criticat acest sistem.

Sportive din Marea Britanie, Belgia, Olanda, Australia și, recent, România, au vorbit în presă și pe rețelele de socializare despre abuzurile emoționale, verbale și fizice la care au fost supuse de către antrenorii lor, despre restricțiile alimentare și obsesia pentru greutatea lor, despre atmosfera tensionată, dominată de frică, în care se antrenau și despre efectele pe termen lung asupra sănătății lor fizice și psihice. Postările lor din social media sunt însoțite de hashtagul #gymnastalliance, pornit de două gimnaste din Marea Britanie.

„Aș da înapoi toate medaliile ca să fiu fericită”

În ultimii ani, tot mai multe gimnaste din SUA au contestat metodele dure folosite în gimnastica de performanță de către soții Karolyi (a căror ascensiune în România și SUA e documentată pe larg în podcastul Heavy Medals), dar și de către antrenorii de la cluburi, vorbind despre o cultură toxică extinsă în lumea gimnasticii, care pune mai mare preț pe rezultate decât pe sănătatea și binele sportivelor.

Lansat recent pe Netflix, documentarul Athlete A a avut un impact important și în gimnastica internațională, provocând sportive din alte țări să-și spună și ele poveștile. Printre primele care au vorbit au fost cele din Marea Britanie.

Cele mai cunoscute nume, surorile Becky și Ellie Downie, medaliate cu bronz mondial cu echipa Marii Britanii în 2015, au povestit într-o postare pe Twitter despre „mediul bazat pe frică și abuz emoțional” în care s-au antrenat, de antrenamentele excesive care le-au cauzat multiple accidentări și de controlul obsesiv asupra greutății, care le-a lăsat cu „răni care nu se vor vindeca niciodată”.

Atunci când au încercat să se opună acestui mod de lucru, ele au fost respinse, numite „slabe mental” și li s-a spus că durerea pe care o simțeau era închipuită. Comportamentul crud al antrenorilor era atât de prezent în viața lor zilnică încât a devenit ceva normal, mai spun cele două. „Pentru prea mult timp, sănătatea și binele tinerelor fete a fost mai puțin important pentru cultura învechită, crudă și probabil ineficientă din gimnastica feminină”.

Amy Tinkler, medaliată cu bronz la sol la Jocurile Olimpice de la Rio, a spus că experiențele traumatice trăite atât la nivel de club, cât și la lotul național, au fost în spatele deciziei ei de a se retrage anul acesta, și nu o accidentare, cum se credea în ianuarie. Catherine Lyons, fostă campioană națională a Marii Britanii, și Lisa Mason, participantă la Jocurile Olimpice, și-au acuzat foștii antrenori de lovituri, agresiuni verbale și înfometare. Fosta gimnastă ritmică Francesca Fox, care a participat la JO din 2012, a vorbit despre dățile în care i s-a spus că e grasă sau că arată ca un hipopotam, și cum ajunsese să se cântărească de 10 ori pe zi. „Aș da înapoi toate medaliile ca să fiu fericită”, a spus o altă gimnastă.

În urma numărului mare de astfel declarații, Federația britanică de gimnastică a declarat că va începe o investigație independentă. O altă anchetă a fostă anunțată și de UK Sport, care guvernează sportul olimpic în Marea Britanie și care a investit în gimnastică 16 milioane de lire din 2017, conform The Guardian.

Povești asemănătoare au și gimnaste din Australia, care au vorbit despre problemele alimentare cu care au rămas și chiar de gânduri suicidale, dar și sportive din Irlanda, Olanda sau Belgia, unde un antrenor a recunoscut că dorința de a câștiga medalii l-a determinat să aplice tinerelor gimnaste tratamente excesiv de dure și umilitoare. În Olanda, unul dintre antrenorii acuzați de abuz fizic este Vincent Wevers, tatăl și antrenorul campioanei olimpice Sanne Wevers și al surorii ei, Lieke.

„De ce acceptăm asta?”

Recent, și o fostă gimnastă din România și-a povestit pe social media experiența ca gimnastă de performanță. Diana-Andreea Teodoru a făcut parte din loturile naționale de junioare și senioare până în 2014, când s-a retras și s-a mutat cu părinții în Belgia, unde se specializează în arta ciocolateriei.

După ce-a citit poveștile gimnastelor din alte țări, Diana și-a amintit episoade din propria experiență: „Pe măsură ce am citit, am înțeles că e ok să-ți spui povestea lumii, pentru că unii oameni te vor crede”. A scris despre cum era numită „vacă grasă” la 12 ani, și cum gimnastele erau cântărite zilnic; dacă depășeau cu un kilogram limita permisă, lipseau de la cină. A scris despre cum sportivele nu erau crezute dacă spuneau că au dureri și trebuia să se antreneze în continuare, cum nu-și puteau vedea părinții decât foarte rar, și despre țipetele din timpul antrenamentelor, pe care le încheia des în lacrimi. „De ce acceptăm asta?”, se întreabă Diana, care mai spune că deși încerca să strecoare dulciuri în cantonament, să tragă chiulul la antrenamente și nu a fost o gimnastă cu care era ușor de lucrat, nu crede că merita să fie tratată așa.

View this post on Instagram

After thinking and more thinking, here I am telling the truth to the world. I think it’s time… . #gymnastics #gymast #exgymnast #speakout #speakthetruth #gymnastalliance

A post shared by Diana-Andreea Teodoru (@diana_teodoru98) on

Discuția nu e nouă. Este o temă pe care sportivele (chiar și câteva din România) au mai încercat să o deschidă de-a lungul timpului, dar parcă niciodată cu același curaj, solidaritate și hotărâre de a schimba ceva ca acum. Și parcă niciodată în număr așa mare. Unele dintre ele sunt încă în activitate, au încă șanse de a participa la Jocurile Olimpice, iar faptul că totuși vorbesc ne arată că dorința de a vedea o schimbare începe să fie mai mare decât frica de a fi pedepsit cu excluderea din echipă sau cu tratamente și mai rele. Ceea ce poate fi un semn încurajator pentru modificarea unui mod de-a obține performanță în care au dominat mult timp frica și tăcerea.

Deși primește cea mai mare atenție, ca cel mai popular sport olimpic, gimnastica nu e singurul sport în care se vorbește de nevoia unei schimbări. În Coreea de Sud, o triatlonistă s-a sinucis la finalul lunii iunie, iar familia ei a publicat înregistrări audio în care sportiva vorbea despre anii de abuzuri fizice și psihologice suferite din partea antrenorului și medicului. În China, o fostă patinatoare a vorbit despre sistemul dezumanizant de pregătire și a cerut Comitetului Sportiv Internațional să facă mai multe pentru a proteja sportivele. Iar în Japonia, gazda Jocurilor amânate pe vara viitoare, un raport publicat recent de organizația Human Rights Watch detaliează experiențele a 800 de copii intervievați, din 50 de sporturi, care vorbesc despre bătăi, restricții alimentare și abuzuri sexuale, un preț (prea mare) plătit pentru performanță.

 

Foto: British Gymnastics

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.